Argumente pentru o mai deasă împărtășire

l9-76chalice3

Creștinul se împărtășește în diverse chipuri de Dumnezeu. Ne împărtășim de har prin prezența la slujbe, ne împărtășim prin cuvântul viu al Evangheliei sau prin cuvântul predicii rostit de preot, prin cântările liturgice, dar și prin prezența harică a icoanelor. Tot ceea ce se oferă în slujbele Bisericii este hrană duhovnicească. Dar există o hrană mai presus de acestea, mai deplină, împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Cuvintele lui Hristos sunt foarte explicite: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54) sau „Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).

Nu e nimic mai trist decât ca la sfârșitul Sfintei Liturghii, când preotul ieșind în fața ușilor împărătești cu sfântul potir în mână rostind: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!” – să nu vină nimeni sau doar cinci persoane din care patru sunt copii. Cu toate acestea, deși puțini se împărtășesc, toți cei prezenți, de obște, răspund liturgic: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”.

Pe de altă parte, nu e nimic mai îmbucurător decât să vezi biserici în duminici oarecare de peste an cum se împărtășesc câte două sute de credincioși. Dar pentru o astfel de atmosferă pascală în fiecare duminică se cer preoți jertfitori, care să spovedească mai des, să țină des cateheze, să fie mereu în biserică, cu timp și fără timp.

Este adevărat că primirea Sfintei Împărtășanii cere o pregătire serioasă, însă cum de s-a ajuns în situația ca fiind prezent mereu la fiecare Liturghie duminicală, spre exemplu, să nu te împărtășești decât de două trei ori pe an, o dată uneori sau nici măcar atât? Cu multă mâhnire în cuvânt, părintele Iulian Stoicescu, unul din preoții martiri ce a suferit în închisorile comuniste, spunea: „La noi (la ortodocși) parcă s-ar zice la Liturghie cu frică, cu credință și cu dragoste să stați deoparte… Lumea se împărtășește tot mai rar”.

Avem mărturii care ne arată că în primele veacuri toți creștinii se împărtășeau la fiecare Liturghie (mai puțin cei ce aveau oprire din cauza păcatelor mari, care de altfel ieșeau de la slujbă împreună cu catehumenii – cei ce se pregăteau de botez – când începea efectiv ceea ce astăzi numim Liturghia credincioșilor). Ieșirea din catacombe a Bisericii lui Hristos după anul 313 a adus provocări noi „turmei mici” și prigonite a lui Hristos. Pe fondul unei relaxări morale adusă de libertatea de manifestare a credinței și a privilegiilor oferite Bisericii, mulți din cei doritori de asceză au preferat să ia calea pustiei.

În plus „mulțimea” încă necatehizată începuse să se apropie fără frică și cutremur de Împărtășanie. Astfel s-au înmulțit predicile care insistau pe pregătire, post și examen de conștiință amănunțit, dar pentru că mulți aud, dar puțini înțeleg, s-a și rărit totodată apropierea de Sfintele Taine. Într-un fel asta s-a întâmplat și la noi în țară după anii de oprimare comunistă, asemănătoare în anumite privințe cu prigoana primelor veacuri. Deschiderea bruscă spre o lume necatehizată, dar și deprinderile de ani buni a făcut ca în conștiința poporului să se întărească ideea că împărtășirea trebuie să aibă loc doar la praznicele mari de la sfârșitul posturilor de durată. Nu e de mirare că Împărtășania este numită în popor păștițe, identificându-se astfel împărtășirea cu praznicul Învierii, deși, de bună seamă, oricând se slujește Sfânta Liturghie credinciosul s-ar putea împărtăși.

Însa tema desei împărtășiri a început să fie foarte discutată în ultimii ani în Biserică (în conferințe, simpozioane, cateheze parohiale), mai ales în 2014, ales de Biserica Ortodoxă Română drept An omagial euharistic.

Subiectul este încă destul de sensibil, mai ales datorită acestor deprinderi de care pomeneam, deși experiența bimilenară a Bisericii aduce nenumărate argumente pentru o mai deasă împărtășire. În fapt, toți sfinții mari ai Bisericii au încurajat practica împărtășirii dese.

Cine decide până la urmă această ritmicitate cu care un credincios se poate împărtăși? De bună seamă că duhovnicul său, însă nu o poate face singur și, în special, nu o poate impune. Din discuțiile pe care le-am purtat cu mai mulți duhovnici experimentați, am dedus ca nu e îndeajuns să îndemni la o mai deasa împărtășire, asta depinde și de felul în care fiul duhovnicesc trăiește viața sa în Hristos, depinde de dorul său după Dumnezeu, de intensitatea credinței lui, de ritmicitatea cu care el își cercetează duhovnicul, depinde așadar și de regularitatea cu care el se spovedește. Aceasta este motivația argumentării noastre, pentru a da un imbold și a aduce un plus de limpezime și înțelegerea că viața creștină se trăiește la căldura Sfântului Potir, căci o mai deasă împărtășire va fi până la urmă și rodul unui efort personal mai susținut pe calea credinței. Biserica, prin glasul preotului, ne cheamă, din păcate noi nu răspundem glasului Ei. Ne cheamă pentru a ne pune în comuniune cu Hristos.

Mântuitorul Hristos, după săvârșirea minunii înmulțirii pâinilor în pustie, se va adresa mulțimii prin cuvintele: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51), apoi „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru mine și Eu întru el… Cel ce mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine… Cel ce mănâncă această pâine va trăi în vecie” (Ioan 6, 53-58).

Există în conștiința multor creștini ideea că Împărtășania este un fel de premiu, de coroniță, o recunoaștere a unei vieți ireproșabile. Dar preotul când împărtășește pe credincioși nu spune că se împărtășește robul lui Dumnezeu pentru că nu are păcate, ci „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Așadar ne însănătoșim și primim iertare prin Spovedanie, dar chiar și prin Împărtășanie. Dacă suntem bolnavi sufletește, ne adresăm Doctorului prin excelență – Hristos. Dacă Biserica a fost deseori asemănată cu un spital al celor păcătoși și trecători, unul din medicamente este Sfânta Împărtășanie. Sfântul Ignatie Teoforul numea Împărtășania „medicament al nemuririi”, adică ea este pentru noi mijlocul prin care dobândim viața veșnică. Duhovnicește vorbind, este chiar periculos a socoti Împărtășania – coroniță, premiu, pentru că o condiție esențială a apropierii de Sfintele Taine este inima înfrântă și smerită, cugetarea la propria nevrednicie.

cina-cea-de-taina-manastirea-stavronikitaApostolul Pavel atenționează pe creștinii din Corint: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Corinteni 11, 28).

Așadar, să nu ne împărtășim cu nevrednicie, ci să se cerceteze omul pe sine. Adică fiecare să-și vadă starea sa lăuntrică și să caute, chiar dacă nu este vrednic, să se învrednicească, pregătindu-se după cuviință, prin spovedanie, prin pocăință curată. Dar pregătirea aceasta, oricât de ireproșabilă ar fi, nu-l va face vrednic. După criteriul vredniciei, nimeni nu este vrednic să se împărtășească. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că de-ar fi cineva sfânt ca Ioan Botezătorul și tot nu ar fi vrednic să se împărtășească. Sunt multe păcate opritoare de la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, iar duhovnicii care spovedesc pe credincioși sunt datori să atragă atenția asupra lor. Dar dacă cineva are păcate opritoare, deci se află sub osânda canoanelor, nu se poate împărtăși nici des, nici rar, nu se poate împărtăși deloc până nu dă semne de îndreptare. De aceea se cere cercetare de sine și a nu ne împărtăși cu nevrednicie. Se înțelege deci că încercarea noastră de a conștientiza importanța și valoarea împărtășaniei o facem către toți, dar pașii necesari pentru apropierea de Ea se vor face într-o împreună lucrare cu duhovnicul. Nimeni nu se poate împărtăși după cum socotește de cuviință, chiar dacă prin unele locuri astfel de accidente se întâmplă din necunoașterea rânduielilor Bisericii.

Este însă ciudat faptul că cei mai mulți se simt nevrednici să se împărtășească, deși aud chemarea liturgică: „cu credință și cu dragoste apropiați-vă!” în tot timpul anului în Duminici și sărbători, totuși la Paște sau la Crăciun se împărtășesc. Sfântul Ioan Gură de Aur pentru a scoate pe cei din vremea lui din acest fals silogism, le spune: Dacă ești vrednic o dată pe an, atunci ești vrednic și în fiecare zi. Iar dacă nu ești vrednic în fiecare zi, nu ești vrednic nici o dată pe an.

Cei care trăiesc într-o bună rânduială, ținând posturile și rugându-se, frecventând Biserica și având conștiința apartenenței lor la Trupul Bisericii, având așadar „haină de nuntă” (Matei 22, 12), primesc de cele mai multe ori binecuvântare pentru a se împărtăși atunci când, în special în posturile mari, solicită aceasta. Către unii ca aceștia, în special, se referă îndemnul spre o mai deasă împărtășanie al Sfântului Ioan Gură de Aur.

Unele catehisme mai vechi pomenesc orientativ de împărtășirea în cele patru posturi mari sau măcar o dată pe an, de Paște. Acestea însă s-au spus pentru a-l îndemna pe cel ce stă departe de împărtășire ca măcar așa, o dată pe an, să se apropie de Împărtășanie. Totuși, sunt duhovnici care socotesc pe bună dreptate că a te împărtăși o dată pe an nu înseamnă a avea o viață creștină.

Mulți dintre cei ce fac apologia unei rare împărtășanii spun că „mai bine mai rar, dar cu evlavie”. Argumentul pare onest, dar este contrazis de practică. Dimpotrivă, cu cât te împărtășești mai rar, cu atât mai mult putem vorbi de lipsă de pregătire, de atenție, de pază a gândurilor sau amânarea spovedaniilor. Întârzierea, amânarea vin deseori din nepăsare, din delăsare. Sfântul Chiril al Alexandriei îi numește leneși pe cei ce se împărtășesc rar. Socotesc că grija, evlavia, viața duhovnicească sporesc printr-o mai deasă împărtășire, căci același Sfânt Chiril zice: „Preacuratele Taine alungă neputința, adorm războiul sălbatic al trupului, omoară patimile”.

Unii se tem că o deasă împărtășire îi va face să cadă în formalism, în rutină sau nepăsare, că vor ajunge să bagatelizeze astfel primirea Trupului și Sângelui Mântuitorului. Cu siguranță că există acest risc, dar aici intervine și rolul duhovnicului de a găsi calea potrivită pentru fiecare. Totuși, există mai degrabă riscul bagatelizării prin rara împărtășire. Ce am mai putea spune de îndemnul Sfântului Vasile cel Mare care într-una din scrisorile sale recomanda să se împărtășească creștinul în fiecare zi din post!?

Să nu uităm că a ne împărtăși este un act de credință, că prin împărtășire vestim moartea și Învierea Domnului (cf. I Corinteni 11, 26). Toți marii sfinți s-au împărtășit des. Desigur că mulți dintre ei au fost și slujitori ai altarului și se împărtășeau de fiecare dată când slujeau Liturghia, mulți dintre ei săvârșind-o zilnic. Avem mărturii despre sfinți care trăiau doar cu Sfânta Împărtășanie, în special în posturile mari.

Este adevărat însă că pustnicii nu se împărtășeau foarte des. Dar situația acestora nu este un argument în favoarea unei rare împărtășanii, pentru că de fapt ei se împărtășeau ori de câte ori aveau posibilitatea să o facă. Ei refuzau deseori primirea preoției, dar Împărtășania nu o refuzau dacă aveau posibilitatea de a ajunge în răstimpuri la praznice, în unele obști. Este cunoscut cazul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca ce a trăit 47 de ani de pustnicie în singurătate absolută, dar și aceasta când are prilejul să se împărtășească nu va ezita, cerându-i Cuviosului Zosima să-i aducă Sfintele Taine la malurile Iordanului pentru a o împărtăși.

Și chiar dacă pustnicii și zăvorâții datorită asprimii vieții lor nu ajungeau să se împărtășească des, trebuie să pomenim și situațiile minunate când unii ca aceștia primeau Împărtășania din mâinile îngerilor (Onufrie pustnicul, spre exemplu). Iar avva Pafnutie vorbește de întâlnirea avută cu patru monahi asceți tineri care ziceau că sunt împărtășiți de două ori pe săptămână (sâmbăta și duminica) de către un înger al Domnului. Ca să se încredințeze că aceștia grăiesc adevărul, avva Pafnutie a rămas împreună cu ei ca să vadă minunea cu ochii lui (v. Proloagele de la Ohrida, 12 iulie). Cum ar putea cel ce poartă de grijă tuturor făpturilor și dă hrană la bună vreme să nu se îngrijească și de hrana cea dătătoare de viața a drepților Lui de care lumea nu e vrednică?

Foarte important este faptul că în rugăciunile de la Împărtășanie se atenționează: „Ca nu cumva stând prea mult deoparte de cuminecarea cu Tine să ajung pradă vânării lupului gândit cu mintea (diavolul, nn.)”. Dacă preotul nu trebuie să cadă pradă acestei ispite, înseamnă că nici credinciosul nu trebuie să primească o astfel de ispită.

Sfântul Nicodim Aghioritul într-unul din textele sale despre vătămarea adusă de rara împărtășanie amintește de un cuvânt al Cuviosului Paladie, care, la rândul său, povestește despre avva Macarie Egipteanul. Acesta, după ce a tămăduit o femeie care prin lucrarea diavolului apărea oamenilor în chip de iapă, i-a dat următorul sfat: „Niciodată să nu lipsești de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci să te împărtășești frecvent, fiindcă aceasta lucrare diavolească ți-a venit fiindcă nu te-ai împărtășit cinci săptămâni și, plecând de aici, demonul a găsit loc și te-a ispitit”.

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruChiar dacă puțini credincioși se împărtășesc des, totuși mulți dintre aceștia își aduc în fiecare duminică pruncii la biserică pentru împărtășire, ceea ce este un lucru foarte bun, fiind de mare folos pentru creșterea lor trupească și sufletească. La vârsta prunciei aceștia se pot împărtăși chiar și pe mâncate, iar până la șapte ani nu este necesară nici postire, nici spovedanie în prealabil.

Cel Care Se dăruiește pe Sine în Împărtășanie, Hristos Mântuitorul, îi primește pe copiii care vin la El, căci ne-a îndemnat zicând: „Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia” (Luca 18, 16). Pentru noi, cei maturi, este important să devenim precum pruncii, adică fără de răutate, de aceea ideal ar fi ca împreună cu copiii să se împărtășească și părinții.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Anunțuri

Un gând despre „Argumente pentru o mai deasă împărtășire

  1. Acest articol ne descoperă mai multe amănunte despre Sfânta Împărtăşanie, pe care noi, credincioşii, trebuie să le cunoaştem şi să le urmăm. Stilul în care se aduc lămuririle şi argumentările ne ajută să fim întru totul receptivi la importanţa acestei Sfinte Taine. E un stil creat de cuvinte pline de har, de lumină purtătoare. Să citim cu toţii şi vom vedea, că anume aşa este. Doamne ajută!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s