Idoli sfărâmați. Lideri rock victime ale toxicomaniei

kurt-cobain-photo2

„Eroii mei sunt cei care au supravieţuit lucrurilor pe care le-au făcut greşit; cei care au făcut greşeli, dar şi-au revenit după ce le-au făcut. Eroii mei sunt toţi vii. N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri” (Bono, U2)

Se spune că un editor american, citind manuscrisul unei Istorii a rock-ului, s-a îngrozit aşa tare de cele citite, încât a refuzat s-o mai tipărească. Ce o fi descoperit, nu ştim, dar putem intui.

Ce înţelegem noi în mod curent prin „model”? Înţelegem acea persoană care, prin valoarea şi calităţile ei, poate servi ca exemplu în viaţă. Dacă socotim această definiţie ca fiind corectă şi suntem oneşti până la capăt, înţelegem lesne că starurile pop/rock nu sunt nici pe departe modele de urmat. Tabloidele şi ziarele de scandal sunt pline de năzbâtiile pe care diverşi artişti le fac. Atmosfera de promiscuitate în care mulţi trăiesc şi diversele patimi şi dependenţe îi aduc deseori în stadiul de a nu se mai descurca ei înşişi pe marea vieţii, cu atât mai puţin a îndruma pe alţii.

Ex-chitaristul grupului Guns’n’Roses, Slash, afirma: „Când eşti star rock, oamenii nu te mai privesc ca pe o fiinţă umană”. Acest lucru este, din păcate, foarte adevărat, tinerii vor ca idolii lor sa aibă o dimensiune supranaturală.

Vrem sau nu vrem, idolii muzicii rock sunt văzuţi ca nişte dumnezei, ei dirijează îmbrăcămintea şi tunsoarea, marca de bere consumată sau parfumul folosit. Lor li se dedică aproape tot timpul liber, fanii ascultând la nesfârşit muzica idolilor. Studii de psihologie afirmă că la vârsta adolescenţei, tinerii sunt tentaţi să imite comportamentul pe care-l descoperă la persoana idolatrizată. Tânărul caută să-şi imite idolul, de la look, gesturi, şi dacă e posibil, până la… însuşirea gusturilor culinare. Fanul trăieşte cu sentimentul că alegerea îi aparţine de fiecare dată, însă din nefericire, se poate ajunge uneori la distrugerea propriei personalităţi, el nemaifiind decât un straşnic imitator.

clapton-is-god-stencilÎn general, fanii nu scapă nicio informaţie referitoare la formaţiile şi liderii îndrăgiţi; sunt dispuşi deseori să facă mari sacrificii financiare pentru a intra în posesia unui DVD rar, a unui poster sau tricou cu însemnele trupei idolatrizate. Idolatrizarea poate merge până la a scrie cu graffiti într-o staţie de metrou „Clapton is God” [Eric Clapton (n.n.) este Dumnezeu], cum s-a întâmplat la Londra. Dar să admitem că astfel de cazuri sunt izolate. Asemenea şi cazul sinuciderii tânărului Jonathan Keiselberg (20 de ani) la aflarea veştii că vocalistul Rob Halford părăsise trupa Judas Priest.

Cu toate acestea, replica vine de îndată, mulţi fani afirmă că „muzica contează, nu înfăţişarea sau viaţa privată a starurilor”. Această idee îşi pierde consistenţa dacă amintim că unele trupe au făcut carieră datorită exclusiv imaginii, a „spectacolelor-şoc”, mesajelor şocante şi nu virtuozităţii artistice sau muzicii lor cu valoare artistică (lucru confirmat în interviuri de Alice Cooper, Venom etc.).

Sunt primul care afirmă că muzica rock a dat nenumăraţi muzicieni de o valoare incontestabilă. De multe ori însă, au trăit în mari patimi sau au avut în chip vădit influenţe oculte, satanice în muzica lor, punând astfel sub semnul întrebării izvorul inspiraţiei lor… Poţi avea oare inspiraţie luminată de Sus, când interesul artistului este pentru partea întunecată a vieţii?

Problema e că, imitând idolul şi comportamentul său imoral, se ajunge la o obişnuinţă, la o familiaritate cu răul, cu păcatul. Obişnuinţa aceasta duce la patimă, la atrofierea simţului care-ţi spune ce este bine şi ce este rău.

Aţi putea crede că starurile rock neagă cu vehemenţă ideea cum că ar fi manipulatorii tinerilor care îi idolatrizează. Nicidecum, ci cu multă dezinvoltură, unii recunosc că aceasta este adevărata realitate. Un veteran al muzicii rock, Keith Richard (chitarist la Rolling Stones), afirma: „Ştiu ce înseamnă să manevrezi mase întregi de oameni – cum făcea Adolf Hitler. Când sute de oameni sunt ca unul singur, devin un mecanism. Este fascinant şi totodată înfiorător. La un moment dat poţi avea senzaţia că această masă amorfă se află în stăpânirea ta, dar nu-i adevărat. Nu o poţi controla, dar o poţi manipula şi tu ştii asta, pentru că altfel nu ar fi venit la concert”. Şi vocalistul Mike Muir de la formaţia Suicidal Tendencies e convins că tinerii fani pot fi manipulaţi: „Explicându-le războiul şi drogurile, unii, curioşi, nu vor întârzia să le încerce. Rolul meu e sa le ofer delirul pe scenă şi să-i excit. Tuşeul pedagogic nu e treaba mea, îl las profesorilor şi părinţilor…”.

Citam la începutul articolului pe Bono de la U2, care spunea: „N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri”. Ceea ce îndeobşte nu se prea ştie e că numărul dispariţiilor premature dintre artiştii rock este extrem de mare. Nu sunt puţini artiştii care şi-au bătut joc de darul vieţii. Ei au rămas în conştiinţele rockerilor ca monştrii sacri. Nefericită sintagmă „monştrii sacri”, având în vedere că vieţile lor sunt un fel de Vieţile Sfinţilor pe de-ndoaselea.

Iată nişte adevăruri, pomenite obiectiv în presa de specialitate, şi care nu pot fi tăgăduite.

O bună parte din liderii rock caută în droguri „experienţe inedite şi creativităţi sporite”. Curentul psychedelic [de la psihedelic – care provoacă viziuni, halucinaţii, vise prin drogare (n.n.)] se naşte tocmai în urma acestor îndrăzneli; dar Syd Barrett, lider al grupului Pink Floyd (formaţia iniţiatoare a stilului), abuzează de iarbă (marijuana) şi acid (LSD), devenind o legumă umană. Syd a supraviețuit, dar cu creierul tulburat, intoxicat. A fost prima victimă dintr-un şir foarte lung… După puţini ani, în perioada curentului hippy (numit şi flower-power), devine tot mai îndrăgită ideea vieţii fără prejudecăţi, adică să încercăm tot ce se poate, muzical – sexual – medicamentos.

brian_jones-rolling-stonesDrogurile devin o modă, un mod de viaţă, şi ca urmare, tragediile se ţin lanţ: la 3 iulie 1969, este găsit în piscină Brian Jones (îmbibat cu alcool şi drog) de la Rolling Stones; la 3 septembrie 1970, moare Al Wilson de la grupul american Canned Heat, cu diagnosticul supradoză (overdose).

janis-joplin-woodstockLa 17 septembrie 1970, moare poate cel mai mare chitarist al rockului, Jimmy Hendrix – geniu şi maniac, dependent de droguri în scurta sa viaţă (28 ani).

În acelaşi an, la 4 octombrie 1970, tulburătoarea Janis Joplin moare, cu zeci de înţepături în braţ – de la heroină.

Pe 3 iulie 1971, Jim Morrison – simbolul revoltei adolescentine, liderul grupului The Doors, este descoperit în cadă, mort. Se pare că tot din cauza drogurilor şi a alcoolului. În martie 1969, el fusese acuzat de comportament imoral, lasciv, pe scenă; se pare că era beat.jim-morrison

În 1975, Gary Thain (ex-bassist al veteranei trupe progresive Uriah Heep), după lungi probleme cu excesul de alcool, moare din cauza unei supradoze.

Apar în această perioadă, şi se impun treptat, rockul hard & heavy, punk-ul.

Apare moda turneelor mondiale (impuse de manageri veroşi). Acestea cer mult efort fizic şi psihic din partea cântăreţilor rock. Stresaţi, obosiţi, ei apelează des la droguri şi alcool pentru a-i fortifica.

Apare o noua serie de decese: Tim Buckley (muzician american), din cauza unei supradoze de heroină, la 29 iunie 1975.

În august 1977, la numai 42 de ani, pleacă din această lume şi cel mai adulat cântăreţ de Rock’n’Roll, Elvis Presley. Fusese găsit mort în baie. Cauza: drogurile!

sid_viciousVedetele curentului punk şi fanii lui au băgat spaima în populaţia britanică de la sfârşitul anilor ’70. Ei purtau inele în nas, tricouri sfâşiate şi umblau beţi şi drogaţi. În topul răzvrătirilor s-a aflat Sex Pistols. Vocalul acestui grup punk, Sid Vicious, avea un comportament total ieşit de sub control şi era permanent îndopat de heroină. În octombrie 1978, este acuzat de uciderea prietenei sale, Nancy Spungen, însă a doua zi după eliberarea pe cauţiune, Sid Vicious va muri în urma unei supradoze de heroină.

keith-moon-the-whoÎn 1979, pe 7 septembrie, Keith Moon, bateristul grupului The Who şi personalitate extravagantă a muzicii rock, moare la numai 31 ani. Cauza – excesul de alcool.

În 21 februarie 1980, vocalistul Bon Scott al grupului AC/DC, dependent toată viaţa de droguri şi alcool, este găsit mort prin asfixiere, în maşină. Autopsia dovedeşte că Bon băuse o jumătate de sticlă de whisky.

Tot în seria acestor decese îl putem pune şi pe toboşarul John Bonzo Bonham de la grupul Led Zeppelin, răpus în acelaşi an 1980, la 25 septembrie, de excesul de alcool (sufocare în somn după comă alcoolică).

Făcând un salt de zece ani, aflăm că Andrew Wood, vocalist al grupului Mother Love Bone, a decedat în 1990 din cauza, bineînţeles, a unei supradoze de droguri. Amintim aici şi moartea vocalistului de la grupul Queen, Freddie Mercury, la 24 noiembrie 1991, deşi cauza a fost alta: maladia SIDA, contactată datorită relaţiilor intime homosexuale întâmplătoare.

steve_clarkÎn acelaşi an 1991, chitaristul Steve Clark al grupului Deff Leppard cade victimă aceloraşi demoni care au distrus mulţi muzicieni rock: alcoolul şi drogurile. El a fost găsit mort în apartamentul său.

kurt-cobain-c10102157_jpeg_jpgÎn 1994 (8 aprilie), lumea rockului e zguduită de sinuciderea unuia dintre cei mai adulaţi cântăreţi rock ai anilor ’90 – Kurt Cobain, vocalistul grupului Nirvana. Pricinile se pare că au fost drogurile şi, după cum mărturisea des, sila de viaţă.

Ca prin minune, Phil Anselmo, vocalistul grupului Pantera, scapă cu viaţă, după ce s-a aflat cinci minute în moarte clinică din cauza unei injecţii cu heroină (doză mortală) pe care şi-a făcut-o după terminarea unui show în Dallas.

michael-hutchenceÎn galeria victimelor abuzului de alcool şi droguri intră şi Michael Hutchence, vocalistul grupului INXS. El a fost găsit la Ritz Hotel din Sydney – dezbrăcat şi spânzurat cu cureaua de la pantaloni. Deşi cele mai multe păreri consideră că gestul e rezultat al consumului de droguri, sunt şi voci care afirmă că el ar putea fi cauzat de unele probleme sentimentale.

Acestea sunt, din nefericire, doar câteva cazuri adunate din presa de specialitate de pe vremea când pregăteam teza de licenţă în teologie, cu o lucrarea despre muzica rock. Wikipedia, celebra enciclopedie free, a avut ideea de a face însă o listă cvasi-completă a artiştilor din zona rock care au decedat – List of deaths in rock and roll. Din cele vreo 475 de nume pomenite acolo, mai mult de jumătate nu au apucat vârsta de 50 de ani, murind prematur din cauza drogurilor, a unor accidente sau a unor boli, ceea ce ne poate pune foarte tare pe gânduri…

jimi-hendrix-chitaraEste adevărat ca sunt şi persoane implicate în fenomenul rock care au reuşit prin eforturi susţinute să renunţe la droguri (exemple: Eric Clapton, Steve Tyler, Johnny Winter etc.), iar unii dintre aceştia chiar să înceapă a păşi pe calea spre Hristos. E îmbucurător acest aspect, dar asta nu schimbă datele problemei şi nu transformă rockul într-o pajişte cu miei!

Jimmy Hendrix, care e considerat cel mai mare chitarist al muzicii rock, afirma într-un interviu: „Când cânt, e ca si cum m-aş afla într-o corabie de vis. Nu ştiu unde merg, dar puteţi veni toţi cu mine…”. Hendrix şi alţi lideri ai muzicii rock nu ştiu unde merg, dar ne îmbie să mergem împreună cu ei. Scriptura spune: multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii (Pilde 16, 25). Oare de ce căutaţi pe Cel Viu între cei morţi? (Luca 24, 5).

Vă rog să-i pomenim și pe ei după putere în rugăciunile noastre!

© Laurențiu Dumitru
Textul a apărut inițial în Revista OrthoGraffiti, nr. 19 / martie 2011.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Un cuvânt înainte la o carte a lui Marius Iordăchioaia

De când l-am descoperit pe blogul Oameni și demoni, sorb în doze mici din Marius Iordăchioaia. Cu uimire. Ca un convertit, rezonez tainic cu fiecare vers și imagine, cu fiecare răsuflare dintre cuvintele ce le așterne pe hârtie cum puțini știu s-o facă.

O poezie modernă și post-modernă, o proză înșirată pe etaje, cum se obișnuiește în timpurile noastre. Lirică urbană plină de colaje post-industriale și post-moderne, dar cu proiecție rupestră, la sentimentul primar. Dacă la mulți poeți nostalgia după paradisul pierdut este un mobil liric, iar căutarea lui Dumnezeu este invocată mai mult de dragul artei, pentru a bifa și registrul teologic-filozofic, la Marius Iordăchioaia veți găsi o poezie scrisă din urgențe spirituale, din nevoia de a mărturisi.

jurnal-de-tresaririUn Țuțea redivivus într-un exercițiu liric și mistic de o voluptate greu de atins. O invazie de diurn, de urban, de cultură media, de tânguire, de mundan din care nu poți evada decât dacă găsești Ușa, Calea, Viața, Potirul. Cuvintele lui, pe alocuri bici, sunt greu de purtat. Ne lovesc și ne seacă, dar ne și mângâie și ne tămăduiesc. Ca un scăpat din Rai, autorul face un inventar al lucrurilor care îl înconjoară, se leapădă de ele şi se pune pe tânjit. Există o acreală roditoare în fiecare poezie, ca a monahilor îndurerați de nebunia unei lumi în derivă.

Marius Iordăchioaia își vărsă sufletul pe hârtie ca-ntr-o spovadă publică, într-un exercițiu de sinceritate cum nu am mai întâlnit, invitându-ne tainic la o introspecție a propriilor noastre vieți și alegeri. Deși e la modă să fii auto-critic până la masochism, autorul nu o face din manierism, pentru că așa ar da bine, ci pentru că el nu poate fi altfel. Metafora, drogul tare al scriitorilor, este aici doar un vehicul pentru a descrie o stare a lucrurilor și un vehicul spre Hristos.

La urma urmei, ce așteptări poți avea de la un volum de poezie cu motto-ul năucitor, de o precizie filozofic-avocățească extraordinară: „Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă”?

Laurențiu Dumitru

Citește fragmente aici :
http://www.theosis.ro/fragmente/Jurnal-de-tresariri.pdf

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!