Slujind, între dragoste și datorie

Deseori, după vizionarea unui film, rămâi marcat de câte o situaţie de viaţă, de replica vreunui personaj. Ajunge uneori să te urmărească zile de-a rândul. O frămânţi, o cântăreşti, o întorci pe toate părţile şi încerci să te raportezi cumva la ea.

De curând am revăzut The Painted veil / Vălul pictat (2006), o ecranizare deosebită, mai nouă, după romanul omonim al lui Somerset Maugham. E vorba despre o povestea emoţionantă ce se petrece într-o zonă afectată de holeră, în China anilor ′20 ai secolului trecut; însă nu despre film am de gând să scriu, ci pe marginea unei replici.

Maica stareţă a unui aşezământ catolic din acea zonă afectată de epidemie, o bătrână cu inimă mare, energică, foarte grijulie şi primitoare, se destăinuie unei tinere englezoaice, măcinată sufleteşte, care încerca să se adapteze noilor condiţii de viaţă de acolo.

Maica îi spune printre altele: „M-am îndrăgostit când aveam 17 ani… de Dumnezeu. O fetiţă prostuţă cu noţiuni romantice despre ce înseamnă viaţa unei persoane religioase. Dar dragostea mea era pătimaşă. De-a lungul anilor, sentimentele mele s-au schimbat. M-a dezamăgit, m-a ignorat. Ne-am mulţumit… cu o relaţie de indiferenţă paşnică. Ca vechii soţi care stau pe canapea şi abia dacă-şi vorbesc. El ştie că n-o să-L părăsesc niciodată. Asta e datoria mea. Dar când dragostea şi datoria sunt una, atunci înseamnă că eşti binecuvântat”.

Câţi din cei ce la-nceput aveau o râvnă foarte mare pentru Hristos şi Biserică, încât ar fi mutat şi munţii din loc, nu s-au „trezit” la un moment dat, din diverse pricini – lipsă de atenţie sau discernământ, nelucrare, ispite de-a stânga ori de-a dreapta, primirea gândurilor rele despre Dumnezeu –, departe de tot ce erau sau nădăjduiau, oarecând, să fie?

Ispitiţi puţin câte puţin şi atraşi în cursă, slabi în lucrare, neatenţi la semnele lui Dumnezeu, căzând în păcate care mai de care, unii creştini simt că dragostea lor pentru Domnul s-a răcit şi se mulţumesc cu o… „indiferenţă paşnică”.

Unii aleg să se ascundă de Domnul, să nu mai frecventeze biserica, să nu mai stea înaintea Lui; alţii, dimpotrivă, în ciuda răcirii inimii, rămân înaintea Acestuia şi se tânguiesc cerând ajutor, întărire şi sporirea a ceea ce a mai rămas din dragostea lor.

Aceştia din urmă socotesc că e mai bine şi mai de folos a sta oricum înaintea Domnului, decât a-ţi îndreptăţi fuga de El. Mai bine cu inima rece în faţa Lui, decât departe de El, justificând în fel şi chip depărtarea.

Îl putem învinovăţi de multe pe Dumnezeu – pentru răul din lume, pentru alegerile noastre proaste, pentru oamenii pe care ni i-a scos în cale etc. –, cu toate acestea, în clipele noastre de luciditate, simţim şi ştim că nu El e vinovatul, că El este întâi de toate Bun, Drept, Iubitor de oameni.

Dacă observăm în inimile noastre răceală ori indiferenţă, dacă păcatul ne apasă, e bine să ne amintim clipele în care eram inundaţi de dragostea Lui, să ne luăm putere din acest gând şi să lucrăm după putinţă.

Oricum, odihnă nu avem unde să aflăm în afara Lui, după cum glăsuieşte Sfântul Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68). Să lucrăm din datorie, ca şi Maica stareţă din film, dacă nu mai putem lucra din dragoste! Domnul, văzând statornicia noastră, va face ca dragostea să crească sau să renască şi ne va da iarăşi bucuria cea dintâi, când El ne-a aflat pe noi, şi noi pe El. Decât a nu mai lucra deloc, mai bine a lucra din datorie. Decât a abandona lupta, mai bine a lupta fără dragoste, dar neapărat cu nădejde. E bună şi slujirea încredinţată, fără voie şi, deci, fără de plată, pentru că ne ţine cât de cât treji şi ne pregăteşte iarăşi pentru bucuria cea mare şi binecuvântarea cea dintâi. „Dar când dragostea şi datoria sunt una, atunci înseamnă că eşti binecuvântat”.

„When love and duty are one, grace is within you”.

© Laurențiu Dumitru
Textul a fost apărut inţial pe vechiul blog în aprilie 2008.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Anunțuri

Umbrelele lui Jacques Demy sau simplitatea păsărilor ce-și caută ciripind cuibul

The Umbrellas of Cherbourg

Personajele din Les parapluies de Cherbourg / Umbrelele din Cherbourg (1964) nu-și vorbesc, ci își cântă. Nu este propriu-zis un musical, ci mai degrabă un film cântat, cu totul atipic, probabil unic. Muzica se așează foarte bine în matca filmului, încât devine foarte naturală, foarte firească. Parcă așa trebuia să fie și nu altfel.

Dar ceea ce încântă și mai mult în Les parapluies este scenografia ei specială. Filmul are o cromatică năucitoare, aproape toate cadrele interioare au o armonie desăvârșită a culorilor. Vestimentația personajelor este întotdeauna asortată cu lucrurile din jur. De altfel, cum aveam să aflu, regizorul Jacques Demy fusese inițial decorator.

Povestea este simplă, dar nu simplistă, un crâmpei de viață din Franța anilor ’50 din veacul trecut, cu iubiri, speranțe și dezamăgiri, pus în scenă cu o deosebită delicatețe și sensibilitate. Doamna Emery şi fiica sa, Genevieve, au un magazin de umbrele. Tânăra e îndrăgostită de Guy. Numai că acesta trebuie să plece în Războiul din Algeria. Însărcinată şi forţată de mama ei, Genevieve se căsătoreşte cu Roland, un bijutier bogat.

La doar 21 de ani jucând un personaj de 17 ani, Catherine Deneuve, încântătoare și expresivă, face unul din primele ei roluri mari, ce o va consacra definitiv în cinematografia mondială și-i va deschide calea spre colaborările de mai târziu cu marii regizori Roman Polanski (Repulsion) sau Luis Buñuel (Belle de Jour, Tristana).

M-am bucurat să aflu că filmul l-a cucerit oarecând și pe marele filosof Constantin Noica. El nota în Jurnal de idei: „De la primele imagini şi scene ale filmului Umbrelele din Cherbourg, ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toată ingenuitatea lui. Dar sufletul e singur, fără nici o urmă de spirit, şi se transformă în sufleţel. Parcă nu sunt oameni cei care vorbesc acolo, sunt păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc. Cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile? Toţi sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus mai departe, adică prea departe, până la desfigurare. Dragostea fetiţei aceleia – singura dragoste adevărată, care e a femeii, a Heloisei, a Julietei – îşi păstrează aici măsura: fata uită chipul iubitului ei, ce rămâne o simplă fotografie pentru ea, şi consimte dragostei celuilalt, cu raţionamentul simplu că, de vreme ce o iubeşte însărcinată fiind cu altcineva, înseamnă că o iubeşte cu adevărat. (…) Iar sufletul, şi numai sufletul ei neproblematic, reface deopotrivă, cu câteva ciripituri, şi viaţa băiatului întors din armată şi dezamăgit, căci întocmai simplităţii păsărilor, oamenii de aici îşi rezolvă ecuaţia în clipa în care şi-au aflat cuibul. O fată, în primul ceas al feminităţii ei, deschisese povestea; puii iviţi în cuib, copiii, o închid… Poate că e adevărat: arta reprezintă, în fond, expresia unui regret. Nu-mi e ruşine să spun că mi-au dat lacrimile de la începutul până la capătul poveştii acesteia. Psyche a murit.” (Jurnal de idei)

„How is it possible? Well, just like with everybody”.

© Laurențiu Dumitru