Idoli sfărâmați. Lideri rock victime ale toxicomaniei

kurt-cobain-photo2

„Eroii mei sunt cei care au supravieţuit lucrurilor pe care le-au făcut greşit; cei care au făcut greşeli, dar şi-au revenit după ce le-au făcut. Eroii mei sunt toţi vii. N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri” (Bono, U2)

Se spune că un editor american, citind manuscrisul unei Istorii a rock-ului, s-a îngrozit aşa tare de cele citite, încât a refuzat s-o mai tipărească. Ce o fi descoperit, nu ştim, dar putem intui.

Ce înţelegem noi în mod curent prin „model”? Înţelegem acea persoană care, prin valoarea şi calităţile ei, poate servi ca exemplu în viaţă. Dacă socotim această definiţie ca fiind corectă şi suntem oneşti până la capăt, înţelegem lesne că starurile pop/rock nu sunt nici pe departe modele de urmat. Tabloidele şi ziarele de scandal sunt pline de năzbâtiile pe care diverşi artişti le fac. Atmosfera de promiscuitate în care mulţi trăiesc şi diversele patimi şi dependenţe îi aduc deseori în stadiul de a nu se mai descurca ei înşişi pe marea vieţii, cu atât mai puţin a îndruma pe alţii.

Ex-chitaristul grupului Guns’n’Roses, Slash, afirma: „Când eşti star rock, oamenii nu te mai privesc ca pe o fiinţă umană”. Acest lucru este, din păcate, foarte adevărat, tinerii vor ca idolii lor sa aibă o dimensiune supranaturală.

Vrem sau nu vrem, idolii muzicii rock sunt văzuţi ca nişte dumnezei, ei dirijează îmbrăcămintea şi tunsoarea, marca de bere consumată sau parfumul folosit. Lor li se dedică aproape tot timpul liber, fanii ascultând la nesfârşit muzica idolilor. Studii de psihologie afirmă că la vârsta adolescenţei, tinerii sunt tentaţi să imite comportamentul pe care-l descoperă la persoana idolatrizată. Tânărul caută să-şi imite idolul, de la look, gesturi, şi dacă e posibil, până la… însuşirea gusturilor culinare. Fanul trăieşte cu sentimentul că alegerea îi aparţine de fiecare dată, însă din nefericire, se poate ajunge uneori la distrugerea propriei personalităţi, el nemaifiind decât un straşnic imitator.

clapton-is-god-stencilÎn general, fanii nu scapă nicio informaţie referitoare la formaţiile şi liderii îndrăgiţi; sunt dispuşi deseori să facă mari sacrificii financiare pentru a intra în posesia unui DVD rar, a unui poster sau tricou cu însemnele trupei idolatrizate. Idolatrizarea poate merge până la a scrie cu graffiti într-o staţie de metrou „Clapton is God” [Eric Clapton (n.n.) este Dumnezeu], cum s-a întâmplat la Londra. Dar să admitem că astfel de cazuri sunt izolate. Asemenea şi cazul sinuciderii tânărului Jonathan Keiselberg (20 de ani) la aflarea veştii că vocalistul Rob Halford părăsise trupa Judas Priest.

Cu toate acestea, replica vine de îndată, mulţi fani afirmă că „muzica contează, nu înfăţişarea sau viaţa privată a starurilor”. Această idee îşi pierde consistenţa dacă amintim că unele trupe au făcut carieră datorită exclusiv imaginii, a „spectacolelor-şoc”, mesajelor şocante şi nu virtuozităţii artistice sau muzicii lor cu valoare artistică (lucru confirmat în interviuri de Alice Cooper, Venom etc.).

Sunt primul care afirmă că muzica rock a dat nenumăraţi muzicieni de o valoare incontestabilă. De multe ori însă, au trăit în mari patimi sau au avut în chip vădit influenţe oculte, satanice în muzica lor, punând astfel sub semnul întrebării izvorul inspiraţiei lor… Poţi avea oare inspiraţie luminată de Sus, când interesul artistului este pentru partea întunecată a vieţii?

Problema e că, imitând idolul şi comportamentul său imoral, se ajunge la o obişnuinţă, la o familiaritate cu răul, cu păcatul. Obişnuinţa aceasta duce la patimă, la atrofierea simţului care-ţi spune ce este bine şi ce este rău.

Aţi putea crede că starurile rock neagă cu vehemenţă ideea cum că ar fi manipulatorii tinerilor care îi idolatrizează. Nicidecum, ci cu multă dezinvoltură, unii recunosc că aceasta este adevărata realitate. Un veteran al muzicii rock, Keith Richard (chitarist la Rolling Stones), afirma: „Ştiu ce înseamnă să manevrezi mase întregi de oameni – cum făcea Adolf Hitler. Când sute de oameni sunt ca unul singur, devin un mecanism. Este fascinant şi totodată înfiorător. La un moment dat poţi avea senzaţia că această masă amorfă se află în stăpânirea ta, dar nu-i adevărat. Nu o poţi controla, dar o poţi manipula şi tu ştii asta, pentru că altfel nu ar fi venit la concert”. Şi vocalistul Mike Muir de la formaţia Suicidal Tendencies e convins că tinerii fani pot fi manipulaţi: „Explicându-le războiul şi drogurile, unii, curioşi, nu vor întârzia să le încerce. Rolul meu e sa le ofer delirul pe scenă şi să-i excit. Tuşeul pedagogic nu e treaba mea, îl las profesorilor şi părinţilor…”.

Citam la începutul articolului pe Bono de la U2, care spunea: „N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri”. Ceea ce îndeobşte nu se prea ştie e că numărul dispariţiilor premature dintre artiştii rock este extrem de mare. Nu sunt puţini artiştii care şi-au bătut joc de darul vieţii. Ei au rămas în conştiinţele rockerilor ca monştrii sacri. Nefericită sintagmă „monştrii sacri”, având în vedere că vieţile lor sunt un fel de Vieţile Sfinţilor pe de-ndoaselea.

Iată nişte adevăruri, pomenite obiectiv în presa de specialitate, şi care nu pot fi tăgăduite.

O bună parte din liderii rock caută în droguri „experienţe inedite şi creativităţi sporite”. Curentul psychedelic [de la psihedelic – care provoacă viziuni, halucinaţii, vise prin drogare (n.n.)] se naşte tocmai în urma acestor îndrăzneli; dar Syd Barrett, lider al grupului Pink Floyd (formaţia iniţiatoare a stilului), abuzează de iarbă (marijuana) şi acid (LSD), devenind o legumă umană. Syd a supraviețuit, dar cu creierul tulburat, intoxicat. A fost prima victimă dintr-un şir foarte lung… După puţini ani, în perioada curentului hippy (numit şi flower-power), devine tot mai îndrăgită ideea vieţii fără prejudecăţi, adică să încercăm tot ce se poate, muzical – sexual – medicamentos.

brian_jones-rolling-stonesDrogurile devin o modă, un mod de viaţă, şi ca urmare, tragediile se ţin lanţ: la 3 iulie 1969, este găsit în piscină Brian Jones (îmbibat cu alcool şi drog) de la Rolling Stones; la 3 septembrie 1970, moare Al Wilson de la grupul american Canned Heat, cu diagnosticul supradoză (overdose).

janis-joplin-woodstockLa 17 septembrie 1970, moare poate cel mai mare chitarist al rockului, Jimmy Hendrix – geniu şi maniac, dependent de droguri în scurta sa viaţă (28 ani).

În acelaşi an, la 4 octombrie 1970, tulburătoarea Janis Joplin moare, cu zeci de înţepături în braţ – de la heroină.

Pe 3 iulie 1971, Jim Morrison – simbolul revoltei adolescentine, liderul grupului The Doors, este descoperit în cadă, mort. Se pare că tot din cauza drogurilor şi a alcoolului. În martie 1969, el fusese acuzat de comportament imoral, lasciv, pe scenă; se pare că era beat.jim-morrison

În 1975, Gary Thain (ex-bassist al veteranei trupe progresive Uriah Heep), după lungi probleme cu excesul de alcool, moare din cauza unei supradoze.

Apar în această perioadă, şi se impun treptat, rockul hard & heavy, punk-ul.

Apare moda turneelor mondiale (impuse de manageri veroşi). Acestea cer mult efort fizic şi psihic din partea cântăreţilor rock. Stresaţi, obosiţi, ei apelează des la droguri şi alcool pentru a-i fortifica.

Apare o noua serie de decese: Tim Buckley (muzician american), din cauza unei supradoze de heroină, la 29 iunie 1975.

În august 1977, la numai 42 de ani, pleacă din această lume şi cel mai adulat cântăreţ de Rock’n’Roll, Elvis Presley. Fusese găsit mort în baie. Cauza: drogurile!

sid_viciousVedetele curentului punk şi fanii lui au băgat spaima în populaţia britanică de la sfârşitul anilor ’70. Ei purtau inele în nas, tricouri sfâşiate şi umblau beţi şi drogaţi. În topul răzvrătirilor s-a aflat Sex Pistols. Vocalul acestui grup punk, Sid Vicious, avea un comportament total ieşit de sub control şi era permanent îndopat de heroină. În octombrie 1978, este acuzat de uciderea prietenei sale, Nancy Spungen, însă a doua zi după eliberarea pe cauţiune, Sid Vicious va muri în urma unei supradoze de heroină.

keith-moon-the-whoÎn 1979, pe 7 septembrie, Keith Moon, bateristul grupului The Who şi personalitate extravagantă a muzicii rock, moare la numai 31 ani. Cauza – excesul de alcool.

În 21 februarie 1980, vocalistul Bon Scott al grupului AC/DC, dependent toată viaţa de droguri şi alcool, este găsit mort prin asfixiere, în maşină. Autopsia dovedeşte că Bon băuse o jumătate de sticlă de whisky.

Tot în seria acestor decese îl putem pune şi pe toboşarul John Bonzo Bonham de la grupul Led Zeppelin, răpus în acelaşi an 1980, la 25 septembrie, de excesul de alcool (sufocare în somn după comă alcoolică).

Făcând un salt de zece ani, aflăm că Andrew Wood, vocalist al grupului Mother Love Bone, a decedat în 1990 din cauza, bineînţeles, a unei supradoze de droguri. Amintim aici şi moartea vocalistului de la grupul Queen, Freddie Mercury, la 24 noiembrie 1991, deşi cauza a fost alta: maladia SIDA, contactată datorită relaţiilor intime homosexuale întâmplătoare.

steve_clarkÎn acelaşi an 1991, chitaristul Steve Clark al grupului Deff Leppard cade victimă aceloraşi demoni care au distrus mulţi muzicieni rock: alcoolul şi drogurile. El a fost găsit mort în apartamentul său.

kurt-cobain-c10102157_jpeg_jpgÎn 1994 (8 aprilie), lumea rockului e zguduită de sinuciderea unuia dintre cei mai adulaţi cântăreţi rock ai anilor ’90 – Kurt Cobain, vocalistul grupului Nirvana. Pricinile se pare că au fost drogurile şi, după cum mărturisea des, sila de viaţă.

Ca prin minune, Phil Anselmo, vocalistul grupului Pantera, scapă cu viaţă, după ce s-a aflat cinci minute în moarte clinică din cauza unei injecţii cu heroină (doză mortală) pe care şi-a făcut-o după terminarea unui show în Dallas.

michael-hutchenceÎn galeria victimelor abuzului de alcool şi droguri intră şi Michael Hutchence, vocalistul grupului INXS. El a fost găsit la Ritz Hotel din Sydney – dezbrăcat şi spânzurat cu cureaua de la pantaloni. Deşi cele mai multe păreri consideră că gestul e rezultat al consumului de droguri, sunt şi voci care afirmă că el ar putea fi cauzat de unele probleme sentimentale.

Acestea sunt, din nefericire, doar câteva cazuri adunate din presa de specialitate de pe vremea când pregăteam teza de licenţă în teologie, cu o lucrarea despre muzica rock. Wikipedia, celebra enciclopedie free, a avut ideea de a face însă o listă cvasi-completă a artiştilor din zona rock care au decedat – List of deaths in rock and roll. Din cele vreo 475 de nume pomenite acolo, mai mult de jumătate nu au apucat vârsta de 50 de ani, murind prematur din cauza drogurilor, a unor accidente sau a unor boli, ceea ce ne poate pune foarte tare pe gânduri…

jimi-hendrix-chitaraEste adevărat ca sunt şi persoane implicate în fenomenul rock care au reuşit prin eforturi susţinute să renunţe la droguri (exemple: Eric Clapton, Steve Tyler, Johnny Winter etc.), iar unii dintre aceştia chiar să înceapă a păşi pe calea spre Hristos. E îmbucurător acest aspect, dar asta nu schimbă datele problemei şi nu transformă rockul într-o pajişte cu miei!

Jimmy Hendrix, care e considerat cel mai mare chitarist al muzicii rock, afirma într-un interviu: „Când cânt, e ca si cum m-aş afla într-o corabie de vis. Nu ştiu unde merg, dar puteţi veni toţi cu mine…”. Hendrix şi alţi lideri ai muzicii rock nu ştiu unde merg, dar ne îmbie să mergem împreună cu ei. Scriptura spune: multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii (Pilde 16, 25). Oare de ce căutaţi pe Cel Viu între cei morţi? (Luca 24, 5).

Vă rog să-i pomenim și pe ei după putere în rugăciunile noastre!

© Laurențiu Dumitru
Textul a apărut inițial în Revista OrthoGraffiti, nr. 19 / martie 2011.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Anunțuri

Un cuvânt înainte la o carte a lui Marius Iordăchioaia

De când l-am descoperit pe blogul Oameni și demoni, sorb în doze mici din Marius Iordăchioaia. Cu uimire. Ca un convertit, rezonez tainic cu fiecare vers și imagine, cu fiecare răsuflare dintre cuvintele ce le așterne pe hârtie cum puțini știu s-o facă.

O poezie modernă și post-modernă, o proză înșirată pe etaje, cum se obișnuiește în timpurile noastre. Lirică urbană plină de colaje post-industriale și post-moderne, dar cu proiecție rupestră, la sentimentul primar. Dacă la mulți poeți nostalgia după paradisul pierdut este un mobil liric, iar căutarea lui Dumnezeu este invocată mai mult de dragul artei, pentru a bifa și registrul teologic-filozofic, la Marius Iordăchioaia veți găsi o poezie scrisă din urgențe spirituale, din nevoia de a mărturisi.

jurnal-de-tresaririUn Țuțea redivivus într-un exercițiu liric și mistic de o voluptate greu de atins. O invazie de diurn, de urban, de cultură media, de tânguire, de mundan din care nu poți evada decât dacă găsești Ușa, Calea, Viața, Potirul. Cuvintele lui, pe alocuri bici, sunt greu de purtat. Ne lovesc și ne seacă, dar ne și mângâie și ne tămăduiesc. Ca un scăpat din Rai, autorul face un inventar al lucrurilor care îl înconjoară, se leapădă de ele şi se pune pe tânjit. Există o acreală roditoare în fiecare poezie, ca a monahilor îndurerați de nebunia unei lumi în derivă.

Marius Iordăchioaia își vărsă sufletul pe hârtie ca-ntr-o spovadă publică, într-un exercițiu de sinceritate cum nu am mai întâlnit, invitându-ne tainic la o introspecție a propriilor noastre vieți și alegeri. Deși e la modă să fii auto-critic până la masochism, autorul nu o face din manierism, pentru că așa ar da bine, ci pentru că el nu poate fi altfel. Metafora, drogul tare al scriitorilor, este aici doar un vehicul pentru a descrie o stare a lucrurilor și un vehicul spre Hristos.

La urma urmei, ce așteptări poți avea de la un volum de poezie cu motto-ul năucitor, de o precizie filozofic-avocățească extraordinară: „Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă”?

Laurențiu Dumitru

Citește fragmente aici :
http://www.theosis.ro/fragmente/Jurnal-de-tresariri.pdf

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

 

Sofia Întâi nu știe de Nașterea Domnului

sofiathefirst

Culmea corectitudinii politice: Sofia Întâi nu știe de Nașterea Domnului

În desenul animat „Sofia The First” Crăciunul este numit Wassalia…

Deunăzi pe Disney Junior a fost un episod „interesant” din „Sofia the First” (Sofia Întâi), desen cunoscut de părinții de fetițe. S-a numit „Holiday In Enchancia” și, deși nu se spunea expres, era vorba despre sărbătoarea Crăciunului, doar că se numea altfel – Wassalia Day. Tare mult deranjează Hristos, chiar și Prunc fiind.

Nimic nou, acum câțiva ani Consiliul de conducere al Universității Oxford a decis să interzică folosirea cuvântului “Crăciun” din celebrarea festivităților anuale, pentru a nu discrimina pe ceilalați de alte credințe, dar exact aceia au luat atitudine spunând că nu se simt deranjați cu nimic…

Iată și cântecelul cu imagini din episod:

… și versurile cântecului: http://disney.wikia.com/wiki/Wassailia

Pe site-ul amazon cineva comenta astfel: Was so excited to add another quality Sophia item to our quickly growing collection only to read the book and return it immediately. I was looking for a „Christmas” book to help teach my daughter about Christmas and this one never once mentions even the word „Christmas”. Instead Disney decided to say „Happy Wassalia” which I had never heard of. Upon looking it up I found this…”Sofia and her family celebrate a winter holiday called Wassailia (reminiscent of a Scandinavian Christmas)”. If you are selling this in Scandinavia I suppose it might be a hit but if you are marketing to Americans I would choose what most Americans want to hear….”Christmas”. Dissapointed as otherwise this is a quality hardcover book.

Proști, troglodiți… de ce nu și teroriști?!

Orlando

M-am întristat foarte tare aflând de masacrul din clubul gay din Orlando, Florida, SUA, soldat cu 50 de morți și 53 de răniți (cifrele sunt aproximative la acest moment). Credeți că se înțelegea de la sine că m-am întristat? Nu, tocmai ce am citit pe diverse pagini că, de bună seamă, ortodocșii se bucură de moartea gay-ilor…

Apoi am aflat că autorul atacului terorist este un american musulman radical. Însă iarăși, citesc pe mai multe pagini că nu e vorba despre islam aici, ci despre homofobie… Stângiștii sunt în ceață, nu mai știu de partea cui sunt, agenda lor promovând și susținând deopotrivă comunitățile LGBT și migrația masivă a arabilor spre Europa. Nu cred că vom mai vedea prea curând manifestări cu bannere înduioșătoare în genul LGBT Against Islamophobia (v. foto). De altfel, pedeapsa cu moartea pentru homosexuali există în câteva țări musulmane…

LGBT against Islamophobia

Totuși, Remus Cernea a găsit un răspuns uluitor care a împăcat și capra și varza ideologică… de fapt sunt de vină creștinii ortodocși. Într-o postare de pe facebook, el explică cum e cu spiritul urii. Acest spirit al urii este cauza fundamentală a ororii produse prin atacul armat. Iar atunci când impulsurile criminale sunt asociate cu accesul lejer la arme, riscul ca astfel de situații îngrozitoare să se petreacă este major. Fraza are logică și era de apreciat dacă se oprea aici. Dar nu a fost de ajuns… de ce să nu profite Remus Cernea de acest trist eveniment pentru a lovi în ortodocși spunând că și ei sunt vinovați de același spirit al urii?!…

Iată ce spune mai departe… Din nefericire, acest spirit al urii ne este binecunoscut și în România întrucât el este răspândit și amplificat de către Coaliția pentru Familie prin demersul antidemocratic de a schimba constituția pentru a lovi în persoanele LGBT.

coalitia-pentru-familie

Nu-mi spuneți că, în fapt, spune altceva sau că este decupat din context, căci rolul analogiilor este tocmai acela de a arăta asemănări, similitudini între fenomene, obiecte, noțiuni etc. Altfel spus, nu-i chiar așa mare diferență între actul terorist al americanului musulman și demersul Coaliției pentru Familie din România. Aceasta, într-adevăr, e o mare cutezanță și batjocură la adresa unor oameni care nu au dorit nimic altceva decât ca familia să rămână familie și să nu-i fie deturnat sensul milenar de ideologia LGBT a vremurilor noastre. Totuși, de la proști și troglodiți la criminali sau teroriști este un drum lung, tare lung…

De altfel, dacă în situațiile similare, de la Paris sau Londra, au murit oameni, în Orlando au murit… homosexuali. În semn de solidaritate cu victimele, după tragedia de la Orlando, Primăria Parisului a arborat pe fațadă drapelul Gay, nu pe cel al Statelor Unite.

primaria-parisului

Ce-i cu homofobia aceasta și de ce se pune mereu în cârca ortodocșilor? Conform DEX-ului avem două sensuri: 1. frica de homosexualitate sau frica de homosexuali, 2. adversiunea, dezaprobarea, discriminarea, ura față de homosexualitate și față de persoanele de această orientare sexuală.

Primul sens al cuvântului e prea light pentru a-l lua în discuție, al doilea este definit prin mai mulți termeni care la rândul lor ar trebui explicați. Grosso modo, e vorba de faptul că ortodocșii arată ură față de homosexuali. Despre absurdul acestui lucru am scris aici:  Dacă ne rugăm pentru homosexuali, cum am putea să-i urâm?

Ideologia LGBT nu lucrează cu DEX-ul, ci în fapt îi numeşte homofobi pe toți cei ce cred că homosexualitatea este imorală. Corect. Aici m-ați prins… și eu cred că homosexualitatea este imorală, deci sunt homofob, deși, repet, nu-i urăsc pe homosexuali, nu arăt adversiune față de ei și nici nu-mi este frică (!?) de ei. 

Știți însă că Hristos Domnul, Iubitorul de oameni, S-a pironit pe Cruce pentru noi toţi, deci şi pentru homosexuali? Dar și Hristos, ca și Sfântul Pavel mai apoi, a socotit homosexualiatea imorală. De aici se deduce că Iubitorul de oameni Hristos urăște oamenii… La astfel de concluzii absurde te pot duce noile definiții corect politice.

Mântuitorul a iubit lumea, dar a condamnat păcatul. Am mai spus-o, de fapt numai condamnând păcatul, iubeşti lumea. Cred că homofobi sunt toţi cei care se feresc să aibă convingeri ferme, toţi cei care se feresc să deranjeze cu părerile lor pe cineva…

Sunt încredințat că toate aceste nedreptăți, supărări și mâhniri ce se fac creștinilor se vor socoti la judecată ca o mucenicie lăuntrică.

© Laurențiu Dumitru

Dacă ne rugăm pentru homosexuali, cum am putea să-i urâm?

pro-family

Amicul Bogdan Duca a postat astăzi un status pe facebook: Eu le-aş propune apărătorilor „căsătoriilor” homosexuale să piardă jumătate de oră uitându-se pe filmuleţe şi fotografii de la paradele gay-pride din „ţările civilizate”.

Nu sunt apărător al „căsătoriilor” homosexuale, dimpotrivă, și nici nu am simțit vreun imbold să dau search-uri prin locuri străine, dar mi-am amintit niște gânduri mai vechi însăilate într-un articol pe care l-am publicat cândva, gânduri care m-au urmărit multă vreme, dar mai ales în perioadele în care gay-ii își țin paradele prin capitalele lumii.

Am încercat să mă pun în papucii unui activist gay al zilelor noastre, în papucii unuia dintre cei prezenţi pe la Gay-Fest-uri. Cum e oare ca bărbat să te fardezi, să porţi mărgele, cercei şi perucă, să te îmbraci în fustiţă scurtă şi să apari cu picioarele epilate la vedere?! Cum e să faci sminteală și să-ți asumi faptul că ești nesuferit în ochii multora? Cum e să ajungi să nu mai tresari la apariţia unei gingaşe fete? Cum e oare să ai o mamă acasă care, sărmana, se tot întreabă unde a greşit de are băiatul gay, de la ce i se trage aşa necaz? Cum e să ştii că nu vei putea avea un copil al tău, sânge din sângele tău? Cum e să deschizi Scriptura şi să vezi cum ceartă aspru Domnul faptele tale din dormitor, dând pildă nelegiuiţilor din viitor… da, din viitor, nu doar a celor de-atunci (1)?

Cum o fi să deschizi dicţionare consacrate ştiinţei medicale şi să vezi că, în ciuda trend-ului care spune că homosexualitatea e înnăscută, stă scris negru pe alb că ea este socotită „perversiune a instinctului sexual”, „deviere a instinctului sexual” ori „comportament sexual aberant” (2)?

Așadar, cum o fi?!…

Pe facebook se duce de câteva zile un teribil „război întru cuvânt”, în care se aruncă amenințări și anateme, sudalme și diatribe, replici „tăioase” la articolele despre cei „3 milioane de proști și troglodiți”. Dacă ne doare starea de păcat a fraților noștri, – căci cine poate spune că n-a venit Hristos şi pentru homosexuali? -, să ne rugăm, să căutăm cu vorbă cumpătată şi cuvânt aşezat să-L mărturisim pe Hristos. Sunt convins că unii dintre homosexuali, din cei ce nu-s întru totul convinşi că acela-i drumul pe care ei trebuie să meargă, s-ar apropia mai mult de Biserică dacă cineva ar avea răbdare cu ei. Ameninţările cu iadul, afurisania, anatema nu folosesc la nimic… E necesar să avem conştiinţa că orice homosexual poate da într-o bună zi mărturia paulină: „Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream. Totuşi am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă. Şi a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Hristos Iisus” (I Timotei 1, 12-14).

Dacă nu credem asta, înseamnă că n-am înțeles nimic din Evanghelii.

Însă, ceea ce se înțelege mai greu e faptul că a-ţi vedea starea de păcătoşenie e o lucrare a harului, nu a ironiei și batjocurii. Lucrurile mai presus de lume, mai presus de fire, nu pot fi înţelese cu puterile firii. Gândiţi-vă la cuvântul acela din Evanghelie, rămas de la Domnul Hristos, care a fost rostit către Sfântul Apostol Petru: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 17). Numai Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu poate deschide sufletul şi-l poate face pe om încrezător în cele ce sunt mai presus de fire, în cele ce sunt mai presus de lume. Doar Dumnezeu poate deschide ochii unui păcătos ca să-şi vadă starea sufletească.

Ca să nu fiu prost înțeles sau răstălmăcit, precizez că socotesc esențial să dăm lumii o mărturie creștină, cred că suntem datori să ne apărăm turma de orice practică pierzătoare de suflet și că orice nelegiuire trebuie numită corect, fără echivoc, fără cosmetizări. Problema e că dezbatem prea mult pe facebook, dar mai puțin vorbim cu Dumnezeu despre toate aceste dureri lăuntrice, Sigurul de altfel care poate schimba inimile.

Uneori mă tem că înverșunarea credincioșilor îi face pe unii gay să nu vadă Lumina cea adevărată. Pentru unii gay, Biserica e locul acela unde s-au adunat laolaltă toți cei ce lovesc în el. Am auzit zilele acestea cuvinte teribile, cum că Biserica ar detesta gay-ii, că apărând familia tradițională, nu arătăm dragoste pentru aproapele și altele asemenea. Cum de s-a ajuns aici…? E vina manipulărilor grosolane, dar e de vină și grosolănia unora dintre creștini, atitudine care se socotește a fi a Bisericii Însăsi. Dacă nu vom reuși să facem cunoscut chipul adevărat al Bisericii, mă tem că nu vom mai putea recupera prea mulți dintre homosexuali. Sincer, eu n-am văzut încă om întors la credinţă dintre cei loviţi oarecând cu asprime de către cei ce se numesc pe sine credincioşi… pentru că și asta contează, nu doar să ne păzim propriile valori și principii.

Biserica însă se roagă pentru gay și mulți dintre noi, mădularele trupului Ei, o și facem în cămara inimii: „Stăpâne Doamne, Cel Ce ai făcut pe om după chipul şi asemănarea Ta şi i-ai dat putinţa de a dobândi viaţa de veci; după aceea căzând prin păcat, nu l-ai trecut cu vederea, ci ai rânduit mântuire lumii prin întruparea Hristosului Tău; Însuţi, Stăpâne, izbăveşte prin rugăciunile Sfintei Tale Biserici, pe cei căzuţi în păcatul împotriva firii; deschide-le ochii gândului ca să strălucească în ei lumina Evangheliei Tale, însoţeşte viaţa lor cu înger de lumină şi izbăveşte-i de toată bântuiala potrivnicului, de întâmpinarea celui viclean, de demonul cel de amiază şi de relele năluciri. Că Tu eşti Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi Ţie slavă-Ţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii, vecilor, Amin!“ (3).

Așadar, cum am putea să urâm pe cei pentru care ne rugăm?

Știți totuși de ce nu putem să tolerăm toate aceste practici? Din dragoste!
Numai condamnând păcatul, iubeşti lumea. Dacă laşi pe fiecare în ale lui, dacă nu întinzi o mână „celui căzut între tâlhari” înseamnă că nu-l iubeşti.

Să nu ne fie frică de duhul şi înţelepciunea lumii acesteia pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte nebunie înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 19). Trebuie să tăcem pentru că e la modă să spui că eşti tolerant? Nicidecum! Dar ar fi bine să ne cântărim bine cuvintele, căci înainte de a fi creștin, trebuie să avem cei șapte ani de acasă!

Note:
(1) „Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca o pildă nelegiuiţilor din viitor” – II Petru 2, 6.

(2). Constantin Enăchescu, Tratat de psihologie, ed. a-II-a, Ed. Tehnică, Bucureşti 2001, p. 155; Constantin Enăchescu, Tratat de psihologie, ed. a-II-a, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001, p. 155), vezi Larousse, Dicţionar de psihiatrie şi psihologie clinică – sub redacţia J. Postel, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 407; Dicţionar medical, Valeriu Rusu, Editura Medicală, Bucureşti, 2001, p. 518; Sydney Bloch, Paul Chodoft, Tratat de etică psihiatrică, Asociaţia Psihiatrilor Liberi, Geneva, Initiative on Psychiatry, Bucureşti, 2000, p. 150 (lucrări enumerate de Nicolae Vasilescu într-o analiză critică a „Programului Naţional de Educaţie pentru Sănătate” – 7 septembrie 2004).

(3). Rugăciunea este extrasă din Comunicatul de presă al Sinodul Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, în şedinţa sa de lucru din 7 iunie 2007, reunit în Mănăstirea Nicula. Preoţii din Mitropolie au fost îndrumaţi ca, la Vecernia de sâmbătă, 9 iunie 2007 să intercaleze această rugăciunea după prochimen.

© Laurențiu Dumitru