Un cuvânt înainte la o carte despre Viața și minunile Sfântului Mare Mucenic Mina

Dacă n-aș fi primit oarecând ajutorul grabnic și foarte concret al Sfântului Mina, pe când mă aflam în mare necaz și în totală deznădejde, poate că astăzi nu aș fi purces la scrierea acestui cuvânt pentru cartea de față ce laudă viața și minunile sale. Este vorba despre una din acele întâmpinări ale vieții care te doboară pur și simplu, pe care nu știi cum să le gestionezi, pentru că depășesc îndemânările sau efortul personal, una din acele situații din care simți și știi că nu poți ieși decât dacă Dumnezeu face o minune… Fiind vorba și de pagubă financiară la mijloc și cunoscând că Sfântul Mare Mucenic Mina este izbăvitor celor ce suferă pagube, la el am strigat mai întâi. Ajutorul a venit neîntârziat și în chip limpede, cu totul de nebănuit, ajutorul se vădea clar, ca-n lumina zilei. „Cineva” făcuse ca lucrurile să se întâmple în așa fel încât să pot ieși din necaz, nu putea fi o simplă întâmplare. De altfel, noi creștinii nici nu credem că lucrurile sunt … întâmplătoare, adică supuse hazardului, ci toate sunt sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Nu e lucru mai odihnitor decât a mulțumi lui Dumnezeu care lucrează prin sfinții Lui. Nu e lucru mai frumos decât să vezi că în acatiste sunt cuvinte vii care ne învie. Cuvinte nu doar dătătoare de nădejde, ci mai ales cuvinte care se împlinesc întocmai: „…cine te-a chemat pe tine întru ajutor și nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni făcătorule, și tu l-ai trecut cu vederea? Sau cine în pagube fiind și alergând spre ajutorul tău, nu i-ai descoperit paguba lui?”

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care nu a trecut cu vederea rugăciunea cea mucenicească a Sfântului Mina, ci l-a ascultat, l-a întărit și l-a primit în cereștile locașuri, primește grabnic rugăciunile acestuia pentru cei ce îi cer mijlocirea în nevoi.

Cel mai tare m-a impresionat la Sfântul Mare Mucenic Mina nu faptul că-i ajută pe cei aflați în „situații limită”, ci, dimpotrivă, faptul că ajută de multe ori în chestiuni aparent mărunte, banale, aproape de neînțeles… După citirea acatistului său, apropiați sau cunoscuți de-ai mei și-au recuperat chei, genți sau cățelul pierdut. Văzând grabnicul ajutor în cele mărunte (pe care de cele mai multe ori oamenii se rușinează să le ceară), nu poți să nu îți dai seama că Sfântul Mina va fi încă și mai grabnic ajutător în lucruri mai grave, mai importante sau mai urgente, în probleme care ne depășesc puterile, priceperea sau pur și simplu rezolvarea unor grave situații care nu mai depinde cu nimic de noi…

Nu greșesc dacă spun că Sfântul Mina e specializat în astfel de limpeziri de situații, „fără ieșire”. Așa este și perceput, pe drept cuvânt, de către poporul credincios iubitor de Sfinți. Ce naște o astfel de evlavie? De bună seamă că nenumăratele minuni înfăptuite și, mai ales, faptul că aproape întotdeauna cei grabnic ajutați dau mărturie despre aceste lucruri…

Trebuie precizat că minunile nu sunt doar acele fapte palpabile, observabile, demonstrabile, cuantificabile. Multe din minunile trăite de aceia care cer ajutorul Sfinților sunt în fapt prefaceri interioare, sufletești. Sfântul Macarie Egipteanul spunea de altfel că „cea mai importantă dintre toate minunile e întoarcerea celui păcătos”. Însă, de cele mai multe ori, lucrurile acestea se întrepătrund, majoritatea celor ajutați în situații limită de Sfinți realizează că e vremea să se întoarcă cu fața spre Bunul Dumnezeu care le-a arătat din belșug dragoste și bunăvoință. Există însă și oameni care, aidoma unora din vremea Mântuitorului Hristos, pot vedea sau trăi minuni fără să se schimbe lăuntric. Acesta poate că este și motivul „discreției” lui Dumnezeu în multe situații…

Dumnezeu și Sfinții Lui nu sunt și nu trebuie să devină amulete de „accesat” la vreme de necaz. Dumnezeu poate și este mai mult decât atât, dar din păcate, în aceste vremuri tulburi, mass media de can-can a speculat subiectul pentru publicul ahtiat de „senzațional”, a „industrializat” minunile, amestecând minciuna cu adevărul, inventând sau denaturând fapte, creând astfel confuzie și tulburare printre credincioși.

Minunea nu e un număr de scamatorie de circ sau un act de magie, ci este semnul prezenței vii a lui Dumnezeu și a casnicilor Lui, sfinții Bisericii. Stâlpii credinței noastre sunt în fapt două minuni dincolo de puterea noastră de înțelegere: Întruparea și Învierea lui Hristos. Dacă Hristos n-ar fi înviat, zice Sfântul Apostol Pavel, zadarnică este credința lor (a Sfinților Apostoli), zadarnică și credința noastră, a creștinilor (cf. I Corinteni 15, 14). Superioritatea și dumnezeirea învățăturii creștine s-a vădit, mai ales în zorii Creștinismului, prin nenumăratele minuni (tămăduiri, învieri, vorbirea în limbi etc.). Minuni însă se întâmplă și în zilele noastre, semn că Sfinții sunt vii.

Marele Mucenic Mina se dovedește a fi un sfânt foarte „activ” („mâna care descoperi prădăciunile”, după cum e numit în acatistul său), poate și pentru că în lumea noastră predomină abuzurile de tot felul, corupția și nedreptatea socială, deci e mult de lucru pe linia aceasta. Deși Sfântul Mina a suferit nedreptatea până la mucenicescul sfârșit, el este totuși înduioșat de durerile și suferințele celor ce suferă nedreptăți și, pedagogic, le îndreaptă grabnic celor ce-i cer cu osârdie ajutorul…

Vă îndemn să citiți cu credință Acatistul Sfântului Mare Mucenic Mina și să vă încredințați purtării de grijă a Domnului! Prin rugăciunile Sfântului Mina, Dumnezeu să ne miluiască! Amin.

© Laurențiu Dumitru
Noiembrie 2015

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Anunțuri

Slujind, între dragoste și datorie

Deseori, după vizionarea unui film, rămâi marcat de câte o situaţie de viaţă, de replica vreunui personaj. Ajunge uneori să te urmărească zile de-a rândul. O frămânţi, o cântăreşti, o întorci pe toate părţile şi încerci să te raportezi cumva la ea.

De curând am revăzut The Painted veil / Vălul pictat (2006), o ecranizare deosebită, mai nouă, după romanul omonim al lui Somerset Maugham. E vorba despre o povestea emoţionantă ce se petrece într-o zonă afectată de holeră, în China anilor ′20 ai secolului trecut; însă nu despre film am de gând să scriu, ci pe marginea unei replici.

Maica stareţă a unui aşezământ catolic din acea zonă afectată de epidemie, o bătrână cu inimă mare, energică, foarte grijulie şi primitoare, se destăinuie unei tinere englezoaice, măcinată sufleteşte, care încerca să se adapteze noilor condiţii de viaţă de acolo.

Maica îi spune printre altele: „M-am îndrăgostit când aveam 17 ani… de Dumnezeu. O fetiţă prostuţă cu noţiuni romantice despre ce înseamnă viaţa unei persoane religioase. Dar dragostea mea era pătimaşă. De-a lungul anilor, sentimentele mele s-au schimbat. M-a dezamăgit, m-a ignorat. Ne-am mulţumit… cu o relaţie de indiferenţă paşnică. Ca vechii soţi care stau pe canapea şi abia dacă-şi vorbesc. El ştie că n-o să-L părăsesc niciodată. Asta e datoria mea. Dar când dragostea şi datoria sunt una, atunci înseamnă că eşti binecuvântat”.

Câţi din cei ce la-nceput aveau o râvnă foarte mare pentru Hristos şi Biserică, încât ar fi mutat şi munţii din loc, nu s-au „trezit” la un moment dat, din diverse pricini – lipsă de atenţie sau discernământ, nelucrare, ispite de-a stânga ori de-a dreapta, primirea gândurilor rele despre Dumnezeu –, departe de tot ce erau sau nădăjduiau, oarecând, să fie?

Ispitiţi puţin câte puţin şi atraşi în cursă, slabi în lucrare, neatenţi la semnele lui Dumnezeu, căzând în păcate care mai de care, unii creştini simt că dragostea lor pentru Domnul s-a răcit şi se mulţumesc cu o… „indiferenţă paşnică”.

Unii aleg să se ascundă de Domnul, să nu mai frecventeze biserica, să nu mai stea înaintea Lui; alţii, dimpotrivă, în ciuda răcirii inimii, rămân înaintea Acestuia şi se tânguiesc cerând ajutor, întărire şi sporirea a ceea ce a mai rămas din dragostea lor.

Aceştia din urmă socotesc că e mai bine şi mai de folos a sta oricum înaintea Domnului, decât a-ţi îndreptăţi fuga de El. Mai bine cu inima rece în faţa Lui, decât departe de El, justificând în fel şi chip depărtarea.

Îl putem învinovăţi de multe pe Dumnezeu – pentru răul din lume, pentru alegerile noastre proaste, pentru oamenii pe care ni i-a scos în cale etc. –, cu toate acestea, în clipele noastre de luciditate, simţim şi ştim că nu El e vinovatul, că El este întâi de toate Bun, Drept, Iubitor de oameni.

Dacă observăm în inimile noastre răceală ori indiferenţă, dacă păcatul ne apasă, e bine să ne amintim clipele în care eram inundaţi de dragostea Lui, să ne luăm putere din acest gând şi să lucrăm după putinţă.

Oricum, odihnă nu avem unde să aflăm în afara Lui, după cum glăsuieşte Sfântul Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68). Să lucrăm din datorie, ca şi Maica stareţă din film, dacă nu mai putem lucra din dragoste! Domnul, văzând statornicia noastră, va face ca dragostea să crească sau să renască şi ne va da iarăşi bucuria cea dintâi, când El ne-a aflat pe noi, şi noi pe El. Decât a nu mai lucra deloc, mai bine a lucra din datorie. Decât a abandona lupta, mai bine a lupta fără dragoste, dar neapărat cu nădejde. E bună şi slujirea încredinţată, fără voie şi, deci, fără de plată, pentru că ne ţine cât de cât treji şi ne pregăteşte iarăşi pentru bucuria cea mare şi binecuvântarea cea dintâi. „Dar când dragostea şi datoria sunt una, atunci înseamnă că eşti binecuvântat”.

„When love and duty are one, grace is within you”.

© Laurențiu Dumitru
Textul a fost apărut inţial pe vechiul blog în aprilie 2008.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Un cuvânt înainte la o carte a lui Marius Iordăchioaia

De când l-am descoperit pe blogul Oameni și demoni, sorb în doze mici din Marius Iordăchioaia. Cu uimire. Ca un convertit, rezonez tainic cu fiecare vers și imagine, cu fiecare răsuflare dintre cuvintele ce le așterne pe hârtie cum puțini știu s-o facă.

O poezie modernă și post-modernă, o proză înșirată pe etaje, cum se obișnuiește în timpurile noastre. Lirică urbană plină de colaje post-industriale și post-moderne, dar cu proiecție rupestră, la sentimentul primar. Dacă la mulți poeți nostalgia după paradisul pierdut este un mobil liric, iar căutarea lui Dumnezeu este invocată mai mult de dragul artei, pentru a bifa și registrul teologic-filozofic, la Marius Iordăchioaia veți găsi o poezie scrisă din urgențe spirituale, din nevoia de a mărturisi.

jurnal-de-tresaririUn Țuțea redivivus într-un exercițiu liric și mistic de o voluptate greu de atins. O invazie de diurn, de urban, de cultură media, de tânguire, de mundan din care nu poți evada decât dacă găsești Ușa, Calea, Viața, Potirul. Cuvintele lui, pe alocuri bici, sunt greu de purtat. Ne lovesc și ne seacă, dar ne și mângâie și ne tămăduiesc. Ca un scăpat din Rai, autorul face un inventar al lucrurilor care îl înconjoară, se leapădă de ele şi se pune pe tânjit. Există o acreală roditoare în fiecare poezie, ca a monahilor îndurerați de nebunia unei lumi în derivă.

Marius Iordăchioaia își vărsă sufletul pe hârtie ca-ntr-o spovadă publică, într-un exercițiu de sinceritate cum nu am mai întâlnit, invitându-ne tainic la o introspecție a propriilor noastre vieți și alegeri. Deși e la modă să fii auto-critic până la masochism, autorul nu o face din manierism, pentru că așa ar da bine, ci pentru că el nu poate fi altfel. Metafora, drogul tare al scriitorilor, este aici doar un vehicul pentru a descrie o stare a lucrurilor și un vehicul spre Hristos.

La urma urmei, ce așteptări poți avea de la un volum de poezie cu motto-ul năucitor, de o precizie filozofic-avocățească extraordinară: „Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă”?

Laurențiu Dumitru

Citește fragmente aici :
http://www.theosis.ro/fragmente/Jurnal-de-tresariri.pdf

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

 

Exigențe canonice la înmormântarea Reginei Ana

regina-ana-regele-mihai

Astăzi, 1 august 2016, la vârsta de 92 de ani, a plecat din lumea aceasta Regina Ana a României. Titulatura exactă ar fi însă Principesa Ana de Bourbon-Parma, căci din cauza vicisitudinilor istoriei nu a fost încoronată ca regină.
Dumnezeu să o odihnească în pace!

Am găsit un răgaz să parcurg câteva pagini din biografia Majestăților Sale.

Conform wikipedia, „căsătoria Principesei Ana de Bourbon-Parma cu Regele Mihai a avut loc în exil, în iunie 1948, la Atena. Fiind de religie catolică, Principesa Ana avea nevoie de o dispensă papală pentru a se căsători cu regele României, care era creștin-ortodox. La acel moment o astfel de dispensă era considerată normală numai dacă soțul/soția non-romano-catolic ar fi îngăduit ca eventualii copii rezultați din căsătorie să fie botezați și crescuți în religia romano-catolică. Regele Mihai a refuzat să facă o astfel de promisiune din moment ce ar fi violat statutul constituțional al monarhiei românești. Pentru a rezolva această problemă, însăși regina-mamă Elena însoțită de mama miresei, principesa Margareta, au hotărât să prezinte cazul în fața Sfântului Scaun, respectiv mergând în audiență la papa Pius al XII-lea. În ciuda argumentelor reginei Elena și a faptului că principesa Margaret a izbucnit de nervi trântind cu pumnul în masă, papa nu a fost de acord cu dispensa invocând cazul principesei Giovanna a Italiei, care s-a căsătorit cu regele Boris al III-lea al Bulgariei, de altfel ortodox, nerespectând promisiunea de a-și boteza copiii în religia catolică, ci în cea orthodoxă.

Nereușind să obțină dispensa necesară, cuplul a continuat cu pregătirile pentru nuntă. Astfel, la cererea papei Pius, Xavier ducele de Parma a emis o declarație prin care obiecta împotriva oricărei căsătorii fără acordul papei sau a familiei miresei, interzicându-le părinților miresei să participela ceremonie. În aceste circumstanțe familia miresei a fost reprezentată de unchiul matern al principesei, Erik al Danemarcei, care a condus mireasa la altar. La ceremonie au fost prezenți, printre alții, regina-mamă Elena a României, Irina ducesa de Aosta, Katherine principesă a Greciei, Regina Alexandra a Iugoslaviei, Regina Frederika a Greciei alături de regele Paul al Greciei, gazdele evenimentului, Amedeo duce de Aosta, principele Erik al Danemarcei, unchiul reginei Ana, și rude din partea familiilor de Hanovra și Hesse. Tatăl regelui Mihai, Carol, și surorile acestuia, Maria, fostă regină-mamă a Iugoslaviei, Elisabeta, fostă regină a Greciei, și Ileana, arhiducesă de Habsburg-Toscana au fost înștiințați de eveniment însă nu și invitati„.

Ce nu spune wikipedia este faptul că după vreo 20 de ani (în 1966, la Monaco), cuplul regal a făcut (și) o cununie catolică.

Cele 5 fiice ale familiei regale au fost botezate și crescute în credința ortodoxă a tatălui, Regina Ana însă a trăit toată viața în comuniune cu Roma, în credința catolică. De altfel, o confirmare în plus vine din partea Casei Regale care în comunicatul emis precizează că Regina Ana „cu o zi înainte de moarte a primit ultimele sacramente de la părintele titular al Parohiei Catolice din oraşul Morges„.

ÎPS Calinic al Argeșului și Muscelului scria astăzi că fusese înștiințat de starea critică a Reginei Ana și orânduia cele necesare pentru înmormântarea din Catedrala cea nouă de la Curtea de Argeș.

Firesc ar fi ca Majestății Sale să i se facă funerarii catolice și nădăjduiesc că așa va fi, ca să nu se mai inflameze iarăși și iarăși internetul care, după Sinodul din Creta, încă mai polemizează pe marginea exigențelor canonice legate de cununia ortodocșilor cu eterodocșii.

Vă reamintesc că, după cazul Corneanu/Drincec, printre altele, Sinodul BOR a hotărât în ședința din 8-9 iulie 2008 că „nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgii cu slujitori ai altor culte. Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, vor suporta sancţiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a credincioşilor mireni„.

Nădăjduiesc că la Argeș, Regina Ana va avea parte de o slujbă de înmormântare catolică… dacă cununia sa cu regele Mihai a fost cu atâtea peripeții, măcar înmormântarea sa să nu fie animată de discuții interminabile în emisiuni de can-can unde orișicine își dă cu părerea despre orice.

… ca să fiu mai explicit, parcă e prea mult să le auzim pe doamnele care-și fac veacul pe la tv cum își dau cu părerea despre hotârârile Sinodului BOR din 8-9 iulie 2008, despre normalitate și anormalitate, despre acrivie și iconomie… Ar fi prea mult!

Dumnezeu s-o odihnească pe Regina Ana!

UP-DATE  – 2 AUGUST :
S-a decis ca Regina Ana să aibă parte de o ceremonia principală în rit catolic, la București și o (scurtă) slujbă ortodoxă la Curtea de Argeș, urmată de introducerea sicriului în criptă. Cf. link: România Liberă

Evitându-se conslujirea, cred că s-a luat o decizie dreaptă care să nu supere pe nimeni. Arhiereul, ca gazdă, poate spune o rugăciune înainte de așezarea sicriului în criptă.

UP-DATE – 5 AUGUST :

Patriarhia Română a dat un comunicat de presă legat de Participarea Bisericii Ortodoxe Române la funeraliile regale ale Reginei Ana a României.

© Laurențiu Dumitru

The Black Hole. Cum funcționează ispita și unde te duce!

Nu știu câți oameni mai cer de la Dumnezeu înțelepciune, dar Regele Solomon știm că a cerut asta.
Lui Dumnezeu i-a plăcut că a cerut înțelepciune și nu viață lungă, bogații sau sufletele dușmanilor lui. I-a dăruit însă nu doar înțelepciune, ci și bogăție și slavă încât putem spune despre el că a fost un rege cum n-a fost altul înainte sau după el.
Și înțelept fiind a spus cândva că “multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii” (Pilde 16, 25).

Am regăsit astăzi acest clip interesant pe blogul vechi, după mulți ani. Îl împărtășesc cu cititorii blogului.
Cam așa funcționează ispita, doar că în realitate etapele se desfășoară mult mai lent.
Bărbatul din clip este ingenios, este isteț, dar nu este înțelept.

Fotografie rară cu doi Sfinţi: Ioan Maximovici şi Justin Popovici

Seminary students with instructors, Archbishop St. John Maximivitch and St. Justin Popovich in center, 1933

Teologii seminarişti de la Bitolia (Macedonia) în anul 1933, având în centru doi dintre profesorii lor, Sf. Ioan Maximovici (stg.) şi Sf. Justin Popovici (dr.).

ioan-maximoviciSfântul Ioan Maximovici. Cei ce cunosc mai în amănunt Viaţă Sfântului Ioan Maximovici, ştiu că Mihail (viitorul arhiepiscop Ioan) era de fel din Harkov, din sudul Rusiei, dar în 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreagă familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit că ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând aşadar numele de Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele Ioan a fost hirotonit că ieromonah. Întru anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la Seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitolia. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. Întru anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la seminarul, teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitolia, din această perioada datând şi imaginea de mai sus. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. A fost trimis iniţial în China, în eparhia Shanghaiului.

Justinicon1Cuviosul Justin Popovici. După ce a finalizat liceul, a urmat Seminarul din Belgrad. Mitropolitul Dimitrie al Serbiei îl tunde în monahism, dăruindu-i numele Justin (Blagoje era numele de botez), de la Sfântul Justin Martirul şi Filosoful. Ajunge la studii în Rusia, la Sankt Petersburg, iar mai târziu îşi va continuă studiile la Oxford, în Anglia. De aici va ajunge la Atena, unde va avea posibilitatea să studieze Dogmatică Ortodoxă şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Îşi va susţine teza de doctorat la profesorul Ioannis Karmiris, în anul 1926, cu tema: „Problema persoanei şi cunoaşterii la Sfântul Macarie Egipteanul. Revenit în Serbia, va preda la Seminariile Teologice din Sremski Karlovti şi Bitolia.  Mai apoi va fi promovat că asistent şi apoi conferenţiar la Catedră de Dogmatică a Facultăţii de Teologie din Belgrad, după publicarea a două volume din Dogmatică să, în anul 1930. Din mărturiile scrise ale profesorului Georges Florovski şi ale episcopului Nicolae Velimirovici, reiese că Dogmatică părintelui Justin s-a predat la unele universităţi din America.

În viaţă Cuviosului Justin se spune că acesta a fost coleg la seminarul din Bitolia cu Sfântul Ioan Maximovici. Cuviosul Justin spunea despre el că a fost un om deosebit, o personalitate de excepţie şi că l-a certat pentru că toată noaptea nu dormea şi se ruga, iar apoi, dimineaţă, venea la ore adormit şi elevii radeau de el. „Iată, părintele Ioan cât este de adormit!” El l-a rugat pe Sfântul Ioan să aţipească şi el un pic noaptea că altfel va face şcoala de râs.

La momentul realizării acestei fotografii, Părintele Ioan avea 37 de ani, iar Părintele Justin avea 39 de ani. Amândoi, la bună vreme după fericirea lor adormire, au fost canonizaţi de către Biserică – Sf. Ioan în 1994, iar Sf. Justin în 2010.

Fericiţi elevii seminarişti ai acelor timpuri şi locuri care au avut binecuvântarea unor astfel de profesori sfinţi!

Mi-am adus aminte de aceste gânduri mai vechi, astăzi, 2 iulie, când prăznuim pe Sfântul Ioan Maximovici la 50 de ani de la adormirea sa întru Domnul.

©
Laurențiu Dumitru

Odă iubirii firești

Cantarea-Cantarilor

Deunăzi, soția mea citea din Cântarea Cântărilor în tâlcuirea măiastră a poetului Ioan Alexandru. Un poem excepțional al Vechiului Testament, o odă a dragostei firești, omenești, senzuale, a cărui prezență în canonul biblic nedumirește pe mulți. Nimic transcendent, transfigurat, revelator ori spiritualizat. Dimpotrivă, giubușlucuri de îndrăgostiți, șoapte, răsfățuri, tandrețuri, doruri neostoite, săruturi și mângâieri.

Unii Părinți au văzut în asta o tainică închipuire a legăturii între Hristos și Biserica Sa. Cu toate astea, doar cine ajunge să trăiască bucuriile mărunte ale iubirii simte și înțelege măreția acestei taine a dragostei dintre bărbat și femeie, care, deși pare că s-ar rezuma doar la cele orizontale, ale lumii acesteia, ea explodează pe verticalitate și răzbate cerul.

Dragostea este cea care transfigurează viața, este însăși rostul, motorul și lumina ei, trăind-o, toate au sens și întrucâtva ne aseamănă cu Cel ce este Însăși Dragostea.

Mă simt un binecuvântat și mă cutremur citind Cântarea Cântărilor. Dacă celelalte cărți biblice sunt pentru noi, noi toți, Cântarea Cântărilor este despre noi, despre mine, despre tine, soția mea dragă, și despre toți cei ce se iubesc.

Să ne rugăm ca dragostea să ne umple tuturor inimile!

© Laurențiu Dumitru