Cartea mea „Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania” se află din nou în rețeaua de distribuție

Cartea mea „Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania”, dintru început s-a dorit a fi o carte care să explice în cuvinte simple, pe-nțeles, chestiuni ce țin de rostul și valoarea credinței noastre. O carte despre Ortodoxie, nu cea reflectată în mass-media de azi, ci acea Ortodoxie neștiută, tainică, luminoasă, caldă, deopotrivă sobră, dar și sublimă când ajungi să o cunoști. Apărută în urmă cu exact doi ani la Meteor Press, ea s-a bucurat de cronici și aprecieri pozitive din partea mai multor preoți, profesori de Religie, dar și simpli credincioși. Părintele Constantin Necula a fost primul cititor al lucrării și cel care a scris un cald cuvânt înainte.

Cu bucurie vă anunț că în acest Post Mare 2017 ea se află din nou în rețeaua de distribuție. Cartea „Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania” poate fi achizionată în această perioadă de la standurile de carte de la Auchan, Carrefour, Cora, Real, rețeaua CLB și librăriile din țară cu care Meteor Press colaborează. Din data de 31 martie 2017 cartea va putea fi găsită și la chioscurile de ziare și la Inmedio în pachet împreună cu un alt titlu „Mari Sfinți ai Ortodoxiei”. Sper să vă fie de folos! Doamne, ajută!

Cuvânt înainte: CRED DOAMNE ȘI MĂRTURISESC…
Preot Constantin Necula

De ani de zile suntem amenințați cu disoluția creștinismului românesc. Un proces dureros marcat de ateismul militant din perioada comunistă și de secularismul epocii contemporane. Ambele ipostase anticreștine sunt marcate de superiorități ieftine și legități sociale absurde. Dinaintea lor, precursoare post-umanului în care ne zbatem, poate rezista numai mărturisirea sinceră a adevărului Ortodoxiei. Dacă în plan social rezistența ortodoxă este marcată de Liturghie, în planul relațiilor inter-umane avem nevoie să ne mărturisim credința. E o nevoie funciară de dialog și prietenie căci trebuie să se știe: creștinul nu urăște pe nimeni, nu-și hrănește din mediocritate și atac nici una din răsadurile ființei sale. Dinaintea avalanșei de informație precară și duplicitară legată de Ortodoxia românească, acuzată în stereotipuri de un nefiresc penibil, cartea de față vine să opună pozitiv câteva gânduri despre cultura ortodoxă minimală. Nu, nu avem de a face cu un catehism propriu-zis, ci de o alcătuire sintetică a unor hărți de lucru cu sine, cu propria cultură. Veți afla, prin grija lui Laurențiu Dumitru, amfitrionul chemării la cunoaștere, o serie de conținuturi legate de Ortodoxie, de post și rugăciune, legate de viața în Hristos, așa cum s-a propovăduit și ni s-a dat spre propovăduire.

Zilele începutului de an 2015 ne-au agitat cancelariile și școlile și familiile căci se cerea mărturie. Înainte de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos creștinul ortodox rostește o rugăciune care începe astfel: „Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui Viu…”. O intuiție liturgică a unui mare adevăr uman. Pentru a putea gusta din Dumnezeu nu este suficientă credința, ci și mărturisirea. Pentru a mărturisi e nevoie de cunoaștere, uneori așa, școlărească, limpede și simplă. Cartea aceasta, ajutor la Împărtășire. Ca să reînvățăm nevoia cunoașterii pentru a mărturisi.

La linkuri aveți câteva articole din carte:

Elogiu postirii

Păcatul, libertatea și dragostea

Celor ce spun „Hristos da, Biserica nu!”

Pot fi toate religiile descoperite de Dumnezeu?

Argumente pentru o mai deasă împărtășire

De ce creștinii nu cred în reîncarnare

DESPRE AUTOR:

Laurențiu Dumitru (n. 1974). Teolog ortodox, publicist, editor.
Este autorul a trei cărți ortodoxe legate de problematica tinerilor, lucrări vândute într-un tiraj cumulat de 24.000 de exemplare. A publicat peste 200 de articole – eseuri, recenzii, studii – în reviste ortodoxe, în buletine parohiale din țară și străinătate, dar și în publicații laice. A editat diverse cărți pentru editurile Egumenița, Apologet și Agnos. Între anii 1998 și 2003 a predat Religie la Colegiul Economic Maria Teiuleanu din Pitești. În perioada 2008 – 2012 a fost editor coordonator al revistei Orthograffiti, publicație de „lifestyle orthodox” pentru tinerii liceeni.

În prezent este președintele Asociației Culturale Karyes, organizație ce se ocupă cu promovarea spiritualității athonite (a Sfântului Munte Athos). Conferențiază în diverse orașe din țară și din străinătate pe teme de spiritualitate ortodoxă și administrează în online mai multe bloguri și pagini ortodoxe pe facebook (pagina dedicată Muntelui Athos având peste 300.000 de abonați la începutul anului 2015).

Anunțuri

Dilemele postului

Trapeza la Simonopetra

Postirea ridică nenumărate întrebări la care oamenii Bisericii, preoți sau teologi mireni, sunt chemați să răspundă cu pricepere. Vom pomeni aici câteva dintre dileme într-o ordine întâmplătoare.

Exagerări și neputințe

Cei ce din diverse pricini doresc și pot să postească și-n alte zile decât cele rânduite de Biserică (făcând făgăduință Domnului înainte de vreun examen sau moment crucial al vieții lor) o pot face, cu binecuvântarea duhovnicului. Am făcut apel la autoritatea părintelui duhovnicesc pentru că se întâmplă uneori ca unii creștini, dintr-un zel exagerat, fără discernământ, să-și asume posturi aspre, peste puterile lor, periclitându-și sănătatea. Trebuie precizat că Dumnezeu a făcut toate bune foarte, trupul nu este o temniță a sufletului (cum credeau ereticii manihei odinioară) şi prin urmare el nu trebuie distrus prin înfometare, pentru ca sufletul să fie eliberat… Duhovnicul este în măsură să spună când și cum să postească cineva, dacă sunt situații care nu intră în regula consacrată a postului.

Cei bolnavi, slăbiți, neputincioși, bătrâni, copiii mici, femeile însărcinate sau lăuzele pot face rabat de la regula postului, după rânduiala Bisericii. Postul s-a rânduit să-l ajute pe om, nu să-i facă rău. Noi avem nevoie de post, nu Dumnezeu are nevoie de postul nostru. Nu greșește cel ce din motive obiective nu poate posti, dar în măsura în care poate împlini, atunci e bine să o facă (renunțând măcar la carne, spre exemplu). Dacă nu, se poate concentra însă mai mult pe postul duhovnicesc, pe rugăciune, paza minții, paza limbii, înmulțirea faptelor bune, pocăința, ferire de păcate. Postul nu este astfel pierdut, dimpotrivă!

Cam în aceeași situație se află și cei care nu au înțelegere din partea familiei pentru a posti (tineri care depind de părinți, studenții care depind de mâncarea cantinelor etc.). Cu tact, cu discernământ și înțelepciune să facă ceea ce le stă în putință, păstrând pacea.

Postul „pe sărite” (prima și ultima săptămână din posturile mari sau doar miercurile și vinerile din posturile de durată) este asemenea unui tratament medical luat pe sărite, arareori eficient. Am putea spune că este bine și așa, dar rânduiala Bisericii este totuși alta. Cei neputincioși, bolnavi, bătrâni sunt îndreptățiți să opteze pentru o astfel de variantă.

Relațiile intime între soți în timpul posturilor

Postul fiind o formă de pocăință și înfrânare, putem spune că implică și această latură a înfrânării de la relațiile intime pe întreaga lui durată. Însă acest aspect implică două persoane, iar deciziile în acest sens se iau în acord, cu bună înțelegere. Nu este îngăduit ca unul dintre soți să trăiască în înfrânare fără voia celuilalt, mai ales când înfrânarea unuia poate fi pricină de ispite mari pentru celălalt.

Sfântul Apostol Pavel sfătuiește: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (I Corinteni 7, 5).

Întărind cuvântul Apostolului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune într-una din predicile sale: „Armonia dintre femeie şi bărbat păzeşte viaţa noastră a tuturor şi susţine lumea întreagă, căci, precum se prăbuşeşte întreaga clădire dacă se clatină temelia, tot astfel se dă peste cap toată viaţa noastră dacă soţii trăiesc în neînţelegere”. Cuvântul cheie este armonie, toate se fac tact, cu discernământ, cu bună înțelegere, cu bună învoire între soți, cântărind bine circumstanțele și cumpănind bine toate efectele. Dragostea are uneori nevoie de pogorăminte, mai ales când unul este mai slab sau mai puțin credincios.

Aceste cuvinte nu se doresc a fi o apologie a neputinței. Chestiunea înfrânării în perioadele posturilor de durată este extrem de delicată și face subiectul multor spovedanii. Cine se înfrânează, fără să țină cont de voia celuilalt, pierde răsplata înfrânării și se face părtaș vinei, dacă acela cade pradă tulburărilor și alunecărilor în vreun fel sau altul. Ce folos ar putea aduce o înfrânare care tulbură pacea între soți și, implicit, dragostea între ei?

Nu luăm în discuție relațiile intime dintre cei necununați, pentru că ele sunt păcat indiferent dacă au loc în post ori în afara lui. Sigur că e îmbucurător dacă măcar în posturi s-ar abține, este și asta o jertfă, dar cu adevărat folositor le este să se cunune, să intre în rânduiala Nunții.

Produsele de soia. Imită carnea, brânza, laptele, deci imită postul?

Dacă în vremea regimului comunist de la noi oamenii se arătau nemulțumiți de salamul cu soia din galantare, astăzi produsele preparate din soia sunt la mare căutare, mai ales în posturi. Invazia pe piață a produsele de soia au născut vii polemici pe rețelele de socializare, pe blogurile și forumurile ortodoxe, subiectul acesta fiind des abordat în ultimii ani.

Chiar dacă părerile sunt împărțite, majoritatea autorilor socotesc că a consuma în exces produse de post care imită carnea și brânzeturile înseamnă a imita de fapt hrana perioadei de dulce, deci implicit nu ne putem bucura de roadele postului. Postul înseamnă întâi de toate înfrânare, el fiind prin excelență un exercițiu de asceză, de nevoință. Dacă privim la chipul în care Hristos a postit, aflăm că postind… a flămânzit (cf. Matei 4, 2). Dacă diferența dintre produsele din carne sau brânzeturi și echivalentele lor din soia e doar una de etichetă, înseamnă că postind astfel, înlăturăm nevoința trupească și, implicit, pe cea sufletească, suprimând totodată lupta cu lăcomia pântecelui. Mai ales când piețele agro-alimentare sunt pline de legume și fructe, e bine să avem discernământ și să postim mâncând produse tradiționale de post.

Așadar, consumând produse de soia în perioada postului, tehnic, în literă, nu greșim, însă duhovnicește găsesc că poate fi o problemă, pentru că ele anulează efectiv orice nevoință și aruncă în derizoriu înfrânarea. În fapt doar ouă de post nu găsim, altfel avem în magazine salam, parizer, pateu, șnițele, cremwurști, cașcaval, brânză, lapte, toate vegetale, toate din soia.

Ținând însă cont de slăbiciunile firii lumii de astăzi și de faptul că nu toți oamenii pot posti la fel, putem să ne limităm la un consum moderat al produselor de soia dacă vrem să gustăm deplin din bucuria postirii, dacă vrem să tăiem împrejur „dulceața gâtlejului”, după cum se exprimau părinții ascetici.

Fructele de mare și postirea

Fructele de mare, intrate în meniul românilor de câțiva ani, ridică și ele semne de întrebare despre relația lor cu postirea. Mai precis, vorbim despre creveţi, crabi, languste, langustine, homari (crustacee), scoici, midii, stridii (moluște bivalve, care au corpul moale), sepii, calamari și caracatițe (moluște cefalopode).

Toate acestea sunt animale marine, nu sunt rod al pământului, nu sunt hrană vegetală. Chiar dacă sunt nevertebrate și nu au sânge, asta nu le transformă în hrană vegetală. Mai degrabă fructele de mare se aseamănă cu peștele și s-ar cuveni să consumăm în momentele cuvenite dezlegărilor la pește. Pe de altă parte, fructele de mare nu sunt totuși carne de vită, porc sau pui, iar pe filiera Ortodoxiei grecești ne parvin informații că în Ellada fructele de mare sunt socotite de post de către mulți dintre credincioși.

Cred că echilibrată în acest sens este poziția călugărilor din Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului, loc în care nu se consumă niciodată carne (cu excepția peștelui). Se consumă în schimb fructe de mare, dar nu ca și cum ar fi de post. Când se mănâncă roadele mării în Sfântul Munte Athos ne lămurește într-un articol Arhim. Mihail Daniliuc: „Consumul de cefalopode și crustacee în posturi îl reglementează o tradiție legată de osteneala privegherilor lungi, istovitoare. Cine a mers în Sfântul Munte a observat că în posturi se face dezlegare la icre sau fructe de mare doar sâmbăta ori duminica și în sărbători, însă numai după privegheri de toată noaptea și după ce, în prealabil, de luni până vineri inclusiv, monahii nu s-au hrănit decât cu fructe și legume, uscate sau cel mult fierte, fără untdelemn”.

În concluzie, reluând ideea de mai sus – ținând cont de slăbiciunile firii lumii de astăzi și de faptul că nu toți oamenii pot posti la fel, se pot consuma fructe de mare în post, când este dezlegare la pește, iar dacă duhovnicul îngăduie, atunci și în celelalte zile.

Cu ochii după ingrediente

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruDorința de a nu strica postul, de altfel bună, aduce după sine și o acrivie sporită în legătură cu produsele pe care le consumăm. Dacă atunci când gătim legume știm exact ce avem în farfurii, când achiziționăm diverse produse din comerț trebuie să observăm atent ce ingrediente conțin. De aceea majoritatea celor ce țin post caută să vadă dacă pe biscuiți, cozonaci, fidea sau prăjituri, spre exemplu, găsesc scris la ingrediente lapte sau ouă. Dar ce facem când pe etichetă scrie: „poate conține urme de lapte”, derivat de ou, zer praf? Ce înseamnă acestea nu știm prea bine. Renumitul dr. Gheorghe Mencinicopschi atenționa oarecând că produsele ce conțin cazeină, praf de ou, derivat de ou, zer sau praf de zer – nu sunt de post.

Discutată deseori la tv și în reportajele din ziare, problema ingredientelor produselor din comerț este una destul de delicată, pentru că onestitatea producătorilor alimentari lasă de dorit deseori. Ce să mai spunem de informația care a circulat în anii trecuți în media, cum că se folosește pudră de oase în prepararea zahărului!?… S-ar putea spune că orice lingură de zahăr poate strica postul din punct de vedere alimentar. Așadar, chestiunea aceasta rămâne una de conștiință personală, pe cât putem să evităm produsele incerte, lăsând la mila Domnului posibile „îndulciri” fără de voie, căci El, dincolo de alimente, privește la inima noastră.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Foto: Trapeza Mănăstirii Simonopetra. Autor necunoscut

Elogiu postirii

trapeza-vatopedina

Prin postire înțelegem în general abținerea de la consumul anumitor alimente „de frupt”, „de dulce”, adică de la cele de origine animală (carne, ouă, lactate) cu scopul de a înfrâna firea. După asprimea postului, mai vorbim și de abținerea de la vin și untdelemn. Alimentele de post sunt socotite cele ce sunt exclusiv rod al pământului.

Postul are nenumărate însușiri, el este faptă de virtute, exercițiu de înfrânare, mijloc de întărire a trupului și sufletului, armă asupra diavolului, formă de pocăință etc. Postul este perceput ca atare în special de către cei ce au obiceiul cel bun al postirii și este anevoie de înțeles de către cei ce caută în special confortul lumii acesteia.

În esență însă, postirea înseamnă nemâncare, după cum se spune despre Hristos care „postind (…), a flămânzit” (Matei 4, 2). Postul ținut atunci de Hristos în pustie, de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, reprezintă pare-se și limitele umane în relația cu postul, cu nemâncarea.

Postul a însoțit pe om încă de la începuturile istoriei lui. Începuturile postului sunt în rai, prima poruncă ce s-a dat omului a fost legată de a mâncare (A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” – Facere 2, 16-17).

Evreii au postit întotdeauna în momentele cruciale ale istoriei lor. Proorocul Moise a postit înainte de a primi Tablele Legii pe Muntele Sinai. Prooroci mari ca Ilie sau David au postit și ei. În istoria lui Iona Proorocul se spune că acesta a fost trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a-i îndeamna pe locuitorii ei la post și rugăciune, altfel cetatea, pentru multe ei nelegiuiri, urma să fie sortită pieirii. Ninivitenii postesc acoperindu-se cu saci și culcându-se în cenușă, salvând astfel cetatea de la pieire. Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise a ieşit nevătămat. Tot astfel și cei trei tineri din Babilon, care au postit la rândul lor, fiind aruncaţi în foc de către regele Nabucodonosor, au ieşit de acolo cu trupurile neatinse de flăcări. Sfântul Ioan Gură de Aur, amintind de Daniel și de cei trei tineri, caută să explice într-unul din cuvintele sale că aceasta este taina cea mare a postirii. El nu spune că postul este ușor, ci chiar că este peste fire, dar așa cum lupta este peste fire și biruințele sunt peste fire: „Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Ed. Egumenița).

Hristos Însuși a postit

Hristos Însuși a postit, a îndemnat la postire și ne-a învățat cum trebuie să postim (Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. – Matei 6, 16-18). Cuvântul este limpede, nu necesită tâlcuire. Observăm că Mântuitorul Hristos zice: când postiți, nu dacă postiți… Asta presupune că încă de atunci postul era generalizat, era cunoscut ca un dat, o rânduială asumată de contemporanii Lui, preluată mai apoi și de Biserica lui Hristos.

În diferite momente cruciale Sfinții Apostoli posteau și ei, mai ales când hirotoneau, când sfințeau episcopi și preoți în cetăți – îi încredințau lui Dumnezeu, prin post și rugăciune. Sfinții Părinți din toate timpurile au postit și au lăudat postul cel adevărat, cel împreunat cu rugăciunea și fapta bună. Postul este un chip al pocăinței și un bun însoțitor al ei, de aceea putem spune fără să greșim că toți sfinții au fost postitori.

Postul cel adevărat

Ce post place cu adevărat Domnului aflăm de la Proorocul Isaia: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire. Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată. Pe vechile tale ruine se vor înălţa clădiri noi, vei ridica din nou temeliile străbune şi vei fi numit dregător de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să poată fi locuită”. (Isaia 58, 6-12).

Cuvântul Proorocului Isaia este înțeles de mulți, în special cei din mediul neoprotestant, ca fiind o pledoarie împotriva postului alimentar, dar viziunea aceasta este falsă și nesusținută biblic. Postul este, într-adevăr, mai mult decât un regim alimentar, dar aspectul alimentar nu este minimal sau neimportant. Părintele Dumitru Stăniloae spunea „postul cu trupul este el însuşi un act de creştere duhovnicească. Este o încordare a voinţei şi o reaşezare a domniei spiritului asupra trupului. În concepţia creştină, în special ortodoxă, sufletul şi trupul nu-şi trăiesc viaţa izolat, ci în situaţie normală sufletul trebuie să spiritualizez trupul şi trupul să fie mediul de lucrare a spiritului” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, Ascetica şi Mistica, EIBMBOR).

Postul e mai mult decât un regim alimentar

Postul alimentar este de folos pentru sănătate, fiind cunoscut faptul că mulți oameni s-au tămăduit astfel de boli grave. Dacă lăcomia întărâtă patimile trupului, postirea le potolește. Forma externă a postului urmăreşte disciplinarea trupului, dar este bine să vedem și dincolo de aspectul alimentar. Postim de bucate, dar trebuie să postim și de răutate.

Postul, pe lângă aspectul strict alimentar, are o latură duhovnicească, pe care, dacă o ignorăm, vom transforma postirea într-un simplu regim alimentar. Postul este în esență mai mult decât schimbarea unor obiceiuri alimentare, adică înlocuirea unor alimente cu alte alimente. E necesară o aplecare mai mare spre rugăciune, spre milostenie și celelalte fapte bune, înfrânarea de la păcate și patimi fiind esențială. Deși nu e firesc a ne cântări noi înșine virtuțile sau progresul sufletesc, totuși, dacă cineva nu observă un anumit progres în vremea postului, înseamnă că a redus totul la alimentație.

Postul ca exercițiu al libertății

Postul, ca orice faptă bună, are numeroși potrivnici și detractori. Deși argumentele pentru postire sunt într-un număr copleșitor și fără echivoc, există un verset care, aparent, ar ține partea nepostitorilor. Interesant este că aproape toți nepostitorii cunosc acest verset: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15, 11). O spune Însuși Hristos Domnul, dar, atenție, nu referitor la postire (căci El Însuși a postit), ci legat de datina evreiască care condamna mâncatul pâinii cu mâinile murdare. De aceea Hristos spune că „a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om” (Matei 15, 20). În schimb „cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 18-19).

Cu toate acestea și nepostitorii au dreptate în felul lor. Omul a fost înzestrat dintru început cu darul libertății. Libertatea dă demnitatea, dar și responsabilitatea, așadar, în numele libertății, postește cine vrea, potrivit propriei sale conștiințe și hotărâri. Nu există constrângere, există, dacă vreți, autoconstrângere, angajament personal, există libertatea de a alege. Cei ce postesc sunt cei care înțeleg că aceasta este o rânduială a Bisericii, o rânduială a lui Dumnezeu, pentru a intensifica în viața noastră lupta cu păcatul. De aceea postirea este totodată o faptă bună și o virtute, pentru că implică direct voința omului, dar, desigur, și ajutorul lui Dumnezeu.

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruPostul este o nevoință, dar o dulce nevoință, adică o nevoință din care răzbate o tainică bucurie. Miza acestui efort este mare și ține de viața noastră lăuntrică, de tămăduirea noastră sufletească. Este știut că postul este armă asupra diavolului și că în Evanghelie se precizează că un anumit „neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21). Cei care au biruit patimi sau păcate prin post și rugăciune pot da mărturie. Realmente, fără post și rugăciune este aproape imposibil să te dezbraci de „omul cel vechi” pentru a învia la o nouă viață în Hristos. Nimeni nu a sporit vreodată trecând cu vederea binefacerile postului îmbinat cu rugăciunea.

Dincolo de nenumăratele cuvinte elogioase la adresa postirii, îndrăznim a îndemna: Încercați! Postiți postul cel adevărat și veți simți pe propria inimă binefacerile nenumărate pe care le aduce postirea deopotrivă trupului și sufletului!

Bine ar fi ca în viața noastră să nu treacă niciodată un post de durată fără schimbări în bine!

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Foto: Trapeza Mănăstirii Vatopedi, credit Dimitris Sotiropoulos

De ce creștinii nu cred în reîncarnare

beli-andjeo

Înviere sau reîncarnare?

Vorbind despre înviere este necesar a pomeni de una din marile ispite în care se încurcă creștinii – credința în reîncarnare, învățătura conform căreia sufletul supraviețuiește morții trupului pentru a reveni mai apoi într-un nou trup. Uneori se vorbește despre reîncarnarea prin care trec ființele umane, alteori aria se lărgește și vorbim despre metempsihoză – ceea ce presupune transmigrația sufletului în orice formă de viață (animal, plantă, chiar mineral). Desigur că fiecare om e liber să creadă ce dorește, doar că aici încerc să limpezesc altceva, că cele două concepte sunt vederi diferite pe aceeași temă, deci nu pot sta împreună; în consecință nu te poți numi creștin (deci al lui Hristos), crezând în reîncarnare.

Spuneam că aceasta este o mare ispită pentru că, grosso modo, lumea se împarte în două: credință în înviere și credință în reîncarnare, lucru întărit și de Mircea Eliade într-una din lucrările lui.

A spune că învierea și reîncarnarea pot coexista într-un sistem filosofic sau religios înseamnă lipsă de cultură teologică. Nu poți fi creștin și să crezi în reîncarnare, pentru că te afli în conflict cu litera Scripturii, dar și cu duhul ei. În istoria de douăzeci de veacuri a Bisericii nu veți găsi nici măcar un sfânt părinte care să fi susținut reîncarnarea sau metempsihoza. Ideea mult vehiculată cum că s-ar fi scos din canonul biblic pasaje care vorbeau despre reîncarnare este nerealist, întâi pentru că ar fi fost contrazise de alte versete din aceeași Scriptură și totuși Biblia este un tot unitar extraordinar, deși are numeroși autori, care au scris de-a lungul mai multor veacuri. Iar dacă cineva vede diferențe fundamentale între Vechiul și Noul Testament, îi amintim că Noul este desăvârșirea celui Vechi, ridicarea lui la măsura harului adus de vestea cea bună a Evangheliei. Pe de altă parte, putem spune că Sfânta Scriptură se poate recompune din citatele Sfinților care au comentat și tâlcuit Scripturile. Dacă s-ar fi scos intenționat anumite pasaje așa-zis pro-reîncarnare, ele ar fi fost totuși imposibil de scos din comentariile Părinților la cărțile Scripturii.

De ce un creștin nu poate crede în reîncarnare? Pentru că temelia vieții noastre duhovnicești este Învierea din morți a lui Hristos. Noi credem și mărturisim că Hristos a restaurat natura umană prin patimile, moartea și Învierea Sa. Dacă El a înviat, și noi vom învia.

Spune Sfântul Apostol Pavel „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27), iar Eclessiastul zice: „iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eclessiastul 12, 7).

Noi avem un Dumnezeu personal, viu, iubitor. Într-un anumit sens, reîncarnarea se „potrivește” unei spiritualități panteiste, care vorbește de un dumnezeu impersonal, prezent în toate și identificat cu natura însăși, un dumnezeu in necomunicare cu creatura sa.

Dacă am trece prin mai multe trupuri, cu care vom învia? De ce ar trebui să ispășim în altă viață, dacă avem la-ndemână tămăduire prin tainele Bisericii și iertarea o putem primi în chip real, după cum Însuși Hristos ne-a încredințat? Cum am putea să ne reîncarnăm în câine, pisică, fluture sau în diverse plante, după unele idei vehiculate în Orient, dacă noi socotim că omul e cununa creației lui Dumnezeu, singura care are conștiință religioasa? De ce ar mai trebui să pomenim părinții ori bunicii trecuți la Domnul dacă ei se reîncarnează pe undeva prin alte locuri?

Întrebările sunt retorice, însă cu ele vreau să întăresc ideea că cele două concepte (reîncarnarea și învierea) sunt diferite, diametral opuse chiar. Nu putem crede în ambele simultan. E ca și cum ne-am închina icoanelor și, în același timp, am spune că închinarea la icoane este nepotrivită.

Pentru noi, creștinii, a crede în reîncarnare ar însemna să nesocotim întru totul cuvintele lui Hristos și însuși rostul venirii Lui în lume. Dacă omul ar fi putut să ajungă la desăvârșire prin reîncarnări succesive, înseamnă că nu era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să vină în lume.

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruNoi credem că omului îi este dat o singură dată să moară, apoi vine judecata, întâi cea particulară, la 40 de zile de la moarte, când sufletul se va duce în locul cuvenit rânduit de Dumnezeu, în rai sau iad. Până la judecata universală a întregii lumi, a întregii creații, cei plecați dincolo își pot schimba prin rugăciunile Bisericii „destinul” în veșnicie. Ceea ce de obicei este numit sfârșitul lumii este, în fapt, o restaurare a lumii noastre, când va fi cer nou și pământ nou și învierea de obște a morților, a unora spre veselie și a altora spre osândă. Abia apoi, în această creație transfigurată, omul va cunoaște mântuirea și veșnicia alături de Treimea cea de o ființă și nedespărțită!

Hristos a înviat din morţi!
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din mormânturi
Viață dăruindu-le.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Foto: Fresca Îngerul Alb (Beli anđeo) de la Mănăstirea Mileseva, Serbia

Păcatul, libertatea și dragostea

sadness_by_rockthenations1

Păcatul este călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu. Îl numim deseori și fărădelege pentru că voia lui Dumnezeu se vădește din legile Sale.

Păcatul este vechi de zile, fiind anterior creării omului, venind din lumea cea spirituală, prin căderea îngerilor ce au dorit să fie asemenea lui Dumnezeu. În lumea materială păcatul a intrat prin neascultarea protopărinților noștri Adam și Eva.

Păcatul este ieșirea din ascultarea de Dumnezeu, este zidul pe care îl ridicăm între noi și Dumnezeu.

Chiar dacă uneori pare a fi dulce, la capătul lui este otravă.

Păcatul este minciună, pentru că îți dă senzația că te împlinește. În realitate, omul pătimaș, cel care-și folosește toate puterile sufletești spre a păcătui, știe din experiență că o patimă cu cât este mai mult hrănită, cu atât este mai flămândă.

Păcatul este un fel de moarte. Nu vorbim niciodată despre o moarte a sufletului, însă există o moarte sufletească – viața celor pentru care păcatul este o a doua natură. Paradoxul este că la polul opus, Sfinții, deși morți, ei sunt vii. Păcatul e cel ce zădărnicește efortul nostru pentru mântuire, de aceea trebuie să-l conștientizăm, să luptăm cu el, să-l spovedim, să-l părăsim și să tămăduim rănile lui. Dar pentru aceasta trebuie mai întâi să-l vedem, să-l recunoaștem. Spunea un sfânt că mai mare decât a vedea îngerii este a ne vedea propriile păcate. Ne rugăm deseori ca Domnul să ne dea să ne vedem propriile păcate, să conștientizăm starea de cădere, de iad, ca văzându-ne și smerindu-ne să ne venim în fire, să putem să ne întoarcem la Cel fără de păcat, la Cel ce este Însăși Viața și izvorul vieții – Hristos.

Hristos este antidotul morții. Sensul unei însănătoșiri reale de bolile noastre sufletești este unirea cu Hristos, chiar dacă uneori este relativă, alteori temporară, din pricina nestatorniciei noastre. Avem însă viață atât timp cât stăm lângă potirul în care este Viața. Departe de Dumnezeu viața nu e viață, căci nu e deplină. Sfântul Ioan de Kronstadt spunea în acest sens: „Unirea cu Dumnezeu este ţelul de căpetenie al vieţii noastre, iar păcatul se opune acestuia, la modul absolut. De aceea, fugiţi de păcat ca de cel mai cumplit vrăjmaş, ca de cel ce ucide sufletul, pentru că o viaţă fără Dumnezeu înseamnă moarte. Să ne pătrundem de menirea noastră, să ţinem minte mereu că obştescul nostru stăpân ne cheamă să ne unim cu El”.

Păcatul, libertatea și dragostea

Întotdeauna libertatea a implicat riscuri.

Dumnezeu Însuși a riscat ruina creației Sale pentru a nu-i știrbi libertatea, zice Pr. Prof. Dumitru Stăniloae în Dogmatica sa. În absența libertății, omul ar fi fost un roboțel cuminte și întru totul ascultător. Dar Dumnezeu a riscat și riscă mereu ruina creației sale pentru a nu-i știrbi libertatea. De aceea folosirea responsabilă a libertății se dovedește a fi un semn al iubirii.

Păcatul este folosirea fără discernământ a darului libertății. Suntem liberi, dar suntem și responsabili pentru tot ceea ce facem. Libertatea nu înseamnă însă lipsa constrângerilor, nu înseamnă a face ce vrei. Sau putem face ce vrem, dacă am învățat deja Iubirea. Nu e de mirare că Fericitul Augustin îndeamnă: „Iubește și fă ce vrei!” pentru că iubirea este cea care ne învață toate, căci faptele noastre vor fi atunci, pe cât e omenește posibil, între hotarele iubirii.

Hristos spune: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 21). În consecință, alegerea păcatului, ca încălcare a poruncilor, este semn de neiubire. Nimeni nu poate spune că iubește pe Dumnezeu, dacă în mod conștient și constant, de bună voie, lucrează păcatul în viața sa.

„Opusul păcatului nu este virtutea, ci libertatea”, zicea Soren Kierkegaard. Abia atunci când te opui păcatului alegi de fapt libertatea, adevărata libertate. Căci altfel, alegând păcatul, omul devin rob al păcatului.

Mulți vorbesc astăzi despre „chingile dogmei creștine” care îngrădesc libertatea, când de fapt este vorba de cu totul altceva – îndemnul Bisericii fiind de a nu deveni robi ai păcatului, ci liberi de păcat. Biserica, deci, nu îngrădește libertatea nimănui, dar are datoria de a modela această libertate spre binele persoanei: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu sunt toate de folos” (I Corinteni 6, 12).

Priviți la omul pătimaș care deseori își vede ruinată viața din cauza diverselor dependențe, care deși vrea să se îndrepte, deseori nu poate (chiar dacă unii ar spune că e liber să facă ce dorește, iată că nu mai poate lucra binele!), ajungând la vorba Apostolului Pavel care spunea smerindu-se pe sine: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc” (Romani 7, 19).

Același Apostol Pavel Pavel afirma: „Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi sunteți, robii aceluia căruia vă supuneți: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?” (Romani 6, 16). De asemenea, Sfântul Ioan Evanghelistul întărește toate acestea: „Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei, și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însa I-au răspuns: Noi suntem sămânța lui Avraam și nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: veți fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun. Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr” (Ioan 8, 31-36).

Dincolo de cuvinte, fiecare om simte pe inima sa că ascultarea de cel pe care-l iubește îl apropie de cel iubit. Așa cum cel îndrăgostit caută să intre în voia omului drag, așa și cel care se apropie de Dumnezeu simte că păcatul îl desparte de dragostea Lui. Nu în sensul că Dumnezeu nu l-ar mai iubi, dar așa ni s-a dat să simțim asta – ca un copil ce știe că mama sa se va mâhni dacă va face o boroboață.

Fără darul libertății nu ar mai fi păcat, dar nici virtuți… Mântuitorul respectă așadar libertatea de voință a fiecăruia: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

De la duhovnicul meu am aflat cândva o pildă. Se spune că Împăratul Arcadiu, dorind să se răzbune pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care critica deseori de la amvon luxul de la palat, a întrebat câțiva sfetnici apropiați cum să-l pedepsească pe acesta. Unii au sugerat să-i confiște averea, să-l exileze, să-l întemnițeze sau să-l omoare. Un alt sfătuitor, care cunoștea mai îndeaproape pe Sfântul Părinte, a spus că niciuna din aceste pedepse nu-i va aduce vreo pagubă.

– Dacă îi veți confisca averea, vor suferi săracii, căci nimic din ce are nu ține pentru sine. Dacă îl veți exila, nu se va mâhni, căci tot pământul este al lui Dumnezeu. Dacă-l veți întemnița, va săruta și lanțurile din dragoste pentru Hristos, iar dacă-l veți omorî, îl veți uni mai repede cu Hristos, a spus sfetnicul împăratului.- Atunci dară, cum poate fi pedepsit? -Există un singur mod de a-l pedepsi pe Părintele Ioan: faceți-l să păcătuiască, fiindcă acest om de nimic nu se teme mai mult decât de păcat…

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruCâți nu ne tânguim pentru diverse neajunsuri, suferințe și pierderi, în timp ce marea și adevărata dramă a noastră este faptul că nu lepădăm păcatul, singurul lucru care ne poate despărți de Dumnezeu. Nu știu câți conștientizăm că păcatul făcut constant, cu bună știință, este tot un soi de necredință (uneori chiar te poate întoarce la necredință!)… Asta este una din problemele inerente firii noastre căzute. Credința în Dumnezeul cel Viu aduce după sine un fel de „strâmtorare” (ar fi absurd să pretindem a trăi credința după gustul fiecăruia). Paradoxal însă, această nevoință, acest exercițiu al luptei cu păcatul, atunci când sunt biruitoare, sunt cele ce ne oferă o conștiință curată și adevărata libertate după care orice om tânjește.

Din fericire Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a ne curăți de păcate prin baia spovedaniei.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Celor ce spun „Hristos da, Biserica nu!”

hristos-hilandar-copie

„Hristos da, Biserica nu!”. Aceasta vorbă am auzit-o mulți într-o formă sau alta – deseori sună astfel: „Creștinismul da, Biserica nu”, „cred în Dumnezeu, dar nu-mi plac preoții” „urăsc religia, dar iubesc pe Hristos” etc… Pentru că toți aceștia, într-un fel sau altul, oferă credit lui Hristos, consider că e bine să aflăm ce este de fapt Biserica și cum s-a raportat Iisus Hristos la ea.

Subiectul acesta l-am abordat deseori în discuțiile față către față, în diverse situații, pentru a înțelege care sunt motivațiile lăuntrice ale persoanelor care, deși se consideră credincioase, preferă să stea departe de viața Bisericii, încă uneori chiar sunt virulenți atunci când discută despre rostul Bisericii sau al slujitorilor ei.

Termenul de biserică are mai multe înțelesuri. Socotesc că cei care critică Biserica se referă la ea, grosso modo, adică pe deantregul, fără a intra în amănunte. Însă amănuntele ne descoperă lucruri foarte interesante.

Biserica – lăcaș

Așadar, biserica are mai întâi sensul de lăcaș de cult, spațiul sacru în care se săvârșește Sfânta Liturghie, precum și toate Tainele, cele șapte laude, diverse ierurgii sau rugăciuni. În bisericile – lăcaș de cult – se adună credincioșii pentru a fi în comuniune, pentru a se împărtăși de harul Duhului Sfânt, pentru a aduce slavă lui Dumnezeu și a asculta cuvânt de învățătură.

Biserica – lăcaș a fost preînchipuită în Vechiul Testament de Cortul sfânt făcut de Moise (la porunca lui Dumnezeu), de Templul de la Ierusalim și de sinagogi. Termenul de sinagogă, în greacă, înseamnă „a reuni”. Ceea ce pentru cultul mozaic reprezintă sinagoga, reprezintă biserica pentru creștini. Pe linie istorică observăm că este o continuitate. Pe de altă parte, lăcașuri de cult sunt în mai toate marile religii, iar scopul lor este limpede – săvârșirea serviciilor religioase specifice.

Când negăm rostul bisericii ca lăcaș de cult, de fapt spunem că ceea ce se întâmplă în acest spațiu este neimportant sau neesențial. Din punctul acesta de vedere, aceste lăcașuri ar putea, așadar, să și lipsească. Tot astfel și clericii care deservesc lăcașurile – arhiereii, preoții, diaconii.

Unii spun „mă rog și acasă, n-am nevoie de biserică”. E drept că ne putem ruga și acasă, chiar avem îndemnul Mântuitorului în acest sens („Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” – Matei 6, 6). Dar ce se întâmplă, de fapt, într-o biserică? Aici creștinii practicanți se roagă Domnului, laudă pe sfinți, mulțumesc pentru binefacerile primite, aici își botează pruncii, se curăță de păcate prin Spovedanie, caută tămăduire prin slujba Maslului, cer binecuvântare Domnului pentru a deveni din doi unul – prin Cununie, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului la sfârșit de Liturghie. Așadar în lăcașul de cult se săvârșesc mai multe slujbe, unele din ele neputând fi săvârșite acasă, în odaia noastră. Negând, deci, rostul lăcașului de cult și al preoției sacramentale, te văduvești cu totul de harul divin ce se revarsă din Tainele Bisericii, de spovedanie, de Împărtășire etc.

Totuși Hristos, nu altcineva, este cel care instituie Tainele, El a întemeiat așezământul preoției (al hirotoniei), El a spus că păcatele se dezleagă prin mărturisire preotului, El a îndemnat pe cei bolnavi să se arate preoților, El a rânduit medicamentul mântuirii – Sfânta Împărtășanie. Hristos socotește toate acestea esențiale, fundamentale. Cei ce cred în El, ar fi bine să se aplece cu atenție și asupra cuvintelor Lui. Cum poți, așadar, să te numești credincios Lui, dacă cuvintele Sale nu le asculți și îndemnurile nu le împlinești.

Mai amintim că Hristos și-a început lucrarea misionară într-o sinagogă („Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a sculat să citească” – Luca 4, 16). După obiceiul Său – înseamnă că frecventa regulat sinagoga din Nazaret.

Dar încă și mai înainte, la vârsta de 12 ani, Iisus S-a rătăcit în Ierusalim și a fost găsit după trei zile în Templu. Voi reaminti aici întreg fragmentul evanghelic pentru că aduce lumină în chestiunea discutată aici. „Şi părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi, sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau. Şi, socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude și printre cunoscuți. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Şi toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui. Şi, văzându-L, rămaseră uimiți, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutați? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 41-49). Când peste ani va alunga negustorii de la Templu, Iisus va spune: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile” (Marcu 11, 17).

Așadar, Iosif și Maria împreună cu Iisus au cinstit cu mare râvnă Templul. Ei mergeau an de an să serbeze Paștele la Ierusalim, iar Hristos accentuează că, în Templu fiind, este în ale Tatălui Său. Înțelegem din toate acestea că Dumnezeu sălășluiește în lăcașuri făcute de mâini omenești, iar slava Domnului a umplut Templul Domnului.

Ce spune Dumnezeu lui Solomon după ce acesta a zidit Templul? „Şi i-a zis Domnul: Am auzit rugăciunea ta și cererea ta cu care te-ai rugat către Mine și ți-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfințit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci și vor fi ochii și inima Mea acolo în toate zilele” (III Regi, 9, 3). Încă și mai mult decât în vremea legii celei vechi, Hristos – Dumnezeu a dat Bisericii Sale o slavă demnă de vremea harului…

Biserica – Trupul tainic al lui Hristos

Termenul de Biserica mai are și un al doilea sens, acela de așezământ sfânt în care se săvârșește mântuirea oamenilor. Ea este întemeiată de Hristos prin jertfa Sa de pe Cruce și Învierea din morți și apare ca o comunitate de credincioși în ziua Cincizecimii (Rusaliilor), când în urma propovăduirii Sfântului Petru au primit credința și s-au botezat „ca la trei mii de suflete” (cf. Fapte 2, 41).

Capul Bisericii este Hristos, iar Biserica este trupul Lui, ne spune Sf. Apostol Pavel (Efeseni 1, 22-23). Noi cu toții, cei ce am primit Taina Botezului, suntem mădulare ale Bisericii, al cărei cap EL este. Biserica este vie și va dăinui până la sfârșitul veacurilor, pentru că în ea lucrează neîntrerupt Duhul Sfânt („nici porțile iadului nu o vor birui” – Matei 16, 18). Ea cuprinde și pe cei ce s-au săvârșit din viața aceasta, de aici și rugăciunile pentru cei plecați dintre noi, și ei mădulare ale aceluiași trup.

Simbolul de credință (Crezul) enumeră însușirile Bisericii: Ea este una, sfântă, sobornicească și apostolească, însușiri ce le găsim în Biserica Dreptslăvitoare (Ortodoxă) care, spunem noi, a păstrat nealterată învățătura transmisă de Mântuitorul Hristos Sfinților Săi Apostoli și prin aceștia lumii întregi. Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu este mântuire”.

Așadar, cei ce spun – Hristos da, Biserica nu! – înțeleg acum că Hristos este nedespărțit de Biserica Sa, care continuă activitatea Acestuia în lume.

Mai există un aspect ușor de sesizat: motivația unora de a sta departe de binecuvântarea Bisericii nu e legată de Biserica în sine, ci de slujitorii Bisericii, mai bine spus, de unii dintre aceștia. Într-adevăr, nu întotdeauna slujitorii Bisericii se ridică la măsura înaltei demnități preoțești. Nu ascundem asta și nu încercăm să cosmetizăm realitatea, sunt în cler și persoane fără vocație sau care s-au încurcat pe drumul vieții. Însă modul cum mass-media tratează subiectele negative legate de viața Bisericii este de cele mai multe ori malițios și, deseori, hilar. Cazurile nefericite prezentate sunt extrem de puține și de cele mai multe ori aceste abateri sunt și prompt sancționate. Generalizările ce se fac uneori fac rău tuturor, mai ales acelor mulți preoți vrednici ce fac o misiune ireproșabilă. Dar oare ce credință este aceea care este zădărnicită de lipsa de moralitate a vreunui preot? Cine, spre exemplu, renunță să mai caute vindecare în spitale pentru că a auzit de medici care iau mită?

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruDin păcate cele bune ale Bisericii nu se prea doresc promovate în media laică – activitatea misionară a Bisericii, asistența social-filantropică ce a luat o mare amploare în ultimii ani (cantine sociale și brutării, centre de zi pentru copii sau vârstnici, centre comunitare, centre de urgență pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale violenței domestice, pentru victime ale traficului de persoane etc.). Se estimează că prin intermediul programelor și proiectelor sociale, Biserica acordă servicii sociale unui număr de peste 200.000 de beneficiari anual.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Pot fi toate religiile descoperite de Dumnezeu?

hristos-a-inviat

Pe fondul atacurilor teroriste ce s-au înmulțit în vremurile noastre, mulți se întreabă pe bună dreptate dacă toate religiile pot fi de la Dumnezeu. Adică, în cuvinte mai simple – orice credință ce își revendică apariția în chip supranatural, prin descoperire de la Dumnezeu, oare chiar provine de la El?

Observ că în unele medii se vorbește despre credință într-un fel mai aparte, sincretist, amestecat. Spre exemplu, am auzit deseori spunându-se că toate religiile sunt versanții aceluiași Tabor, cărări ce duc spre același vârf, căi ce au aceeași finalitate.

În spațiul oriental circulă o pildă care spune că niște orbi au pipăit odată un elefant și fiecare a descris întregul după porțiunea pipăită (fildeșii ca două oase mari, trompa ca un tub, urechile ca niște evantaie, picioarele ca niște coloane, părțile laterale ca un zid care respiră, coada ca o frânghie); nici unul nu a mințit în descrierea lui, fiecare dintre ei l-a descris corect, dar, atenție, nu complet. Elefantul era exact cum fusese descris, dar și ceva mai mult decât atât. Așa-zișii mari inițiați care au cugetat la Dumnezeu au descris ceea ce au socotit ei că este Dumnezeu. Concluzia pildei orientale este aceasta: toate religiile sunt adevărate în felul lor, toate descriu, mai mult sau mai puțin complet, pe Dumnezeu…

O astfel de abordare merită a fi detaliată din perspectivă ortodoxă, cu riscul de a fi socotită retrogradă sau extremistă. Cei cu viziuni sincretiste, după ce l-au citit pe Mircea Eliade, gândesc că ortodocșii care proclamă unicitatea lui Hristos și a Bisericii Lui în istorie nu au habar de „mituri, imagini și simboluri”… Ei vor să spună că există mituri universal valabile, bunăoară mitul jertfei sau, spre exemplu, că despre potop se vorbește în mai multe culturi ale lumii. Tot astfel, creștinismul vorbește de ridicarea la Cer a Mântuitorului la patruzeci de zile de la Învierea Sa din morți. Însă povestiri despre dispariții misterioase și neobișnuite ale unor eroi din mijlocul poporului se găsesc în multe culturi. În mitologia aztecă (plecarea lui Quetzalcoatl în chip de flacără), în cea chineză (zborul împăratului Galben pe spinarea unui dragon de aur), în cea iudaică (ridicarea la cer a profetului Ilie într-un car de foc), în cea islamică (urcarea la cer a profetului Mahomed pe spatele animalului fabulos Burak).

Ortodoxia recunoaște existența unor reminiscențe din revelația primordială făcută de Dumnezeu lui Adam și transmisă oral din generație în generație… Omenirea întreagă a suferit după căderea în păcat de o așa numită „nostalgie a paradisului” și a nădăjduit în venirea unui Mântuitor sau Răscumpărător. Dar de aici până la a afirma că toate religiile sunt modalități diferite de a ajunge la același „obiectiv” – Dumnezeu – este un drum lung. Regele David cel inspirat de Dumnezeu va spune ferm: „toți dumnezeii neamurilor sunt idoli” (Psalmi 95, 5).

Aceleași medii spun că toate religiile te învață să faci binele și acesta-i cel mai important lucru. Se accentuează deseori aspectul moral al religiilor. Dar, evidențiind doar morala, se neglijează astfel celelalte aspecte ce definesc ceea ce îndeobște numim religie: doctrina și cultul. Morala, practica virtuților, nu are valoare în sine, ci doar dacă este fundamentată doctrinar în adevăr. Am observat că există totuși tendința de a mărturisi că o morală în sine, autonomă, ce nu se sprijină pe un sistem religios, este fără sens. Lucru îmbucurător și un pas înainte…

Se vorbește foarte des astăzi despre „diversitatea ce trebuie văzută în unitate”, despre „unitatea transcendentală a religiilor” etc. Dar ce este acest sincretism? „Sincretismul religios este concepția potrivit căreia toate religiile poseda același adevăr în străfundul lor ezoteric și sunt în mod egal valide ca mijloc de mântuire. Această idee e deosebit de atractivă pentru inteligențele deosebite, căci prin aceasta omul poate avea impresia că reconciliază adevărurile tuturor religiilor și, în același timp, se situează puțin deasupra tuturor tradițiilor” (Ieromonahul Damaschin, „Răsăritul Răsăriturilor. De la religiile orientale la Ortodoxia răsăriteană”, Epifania, 1-3/1998).

Ortodoxia are o poziție clară despre sincretismul religios. Mai multe adevăruri înseamnă de fapt nici un adevăr. Învățătura pe care Hristos a lăsat-o Bisericii Sale nu este una dintre multele religii, nu este una dintre căi – ea este „Calea”. Exclusivismul acesta nu e al nostru, ci al Evangheliei, nu-i vorba de trufie, ci de mărturisirea credinței așa cum ne-au învățat Sfinții Părinți dintotdeauna. Bunăoară, în logica sincretismului, a crede în Învierea Domnului sau în reîncarnare e cam același lucru, dar, văzând astfel lucrurile, Jertfa lui Hristos nu mai are nici o valoare, devine nesemnificativă.

Scrierile de istoria și fenomenologia religiilor promovează intens sincretismul și lipsa de discernământ printre creștini. Aceste lucrări, grandioase de cele mai multe ori, păcătuiesc prin faptul că, deși se arată a fi obiective, ele nu lămuresc clar aspecte legate de Revelația dumnezeiască („pentru a nu fi subiective, părtinitoare”). Spunea publicistul Dan Ciachir într-un interviu: „Iertați-mă, dar eu nu pot sa folosesc acea Istorie a religiilor scrisă de Mircea Eliade, în care creștinismul devine un fel de partid într-un parlament în care deține câteva procente. În acest cadru el nu mai reprezintă revelația pe care noi ne-o asumam” (Radu Dorin Micu, Dialoguri cu Dan Ciachir – Pentru o Ortodoxie realistă, Editura Anastasia).

Despre tragedia unei astfel de abordări strict obiective a religiilor vorbește și Emil Cioran: „(…) de vreme ce refuzi să le ierarhizezi, pe care s-o preferi, pentru care să te pronunți și ce divinitate să invoci? Cum să-ți imaginezi un specialist în istoria religiilor rugându-se? Sau, dacă se roagă cu adevărat, atunci își neagă învățătura, se contrazice, își ruinează Tratatele, în care nu figurează nici un zeu adevărat, în care nici un zeu nu-i mai presus de altul… Suntem toți, în frunte cu Eliade, niște foști credincioși, suntem toți niște spirite religioase fără religie” (Emil Cioran, Exerciții de admirație, Ed. Humanitas).

Pentru cei ce cred în Hristos, religiile revelate sunt Iudaismul Vechiului Testament (ca „pedagog spre Hristos” este deci incomplet, nedesăvârșit), iar la plinirea vremii Creștinismul, când ni s-au descoperit nouă toate prin Hristos Domnul. Mahomedanismul, deși sincretiștii îl numesc „religie a Cărții”, este, din perspectivă creștină, o compilație de texte arabe și iudeo-creștine, deci completări și deformări ale revelației. Iar prin aprecierea că sunt prooroci mai mari decât Fiul lui Dumnezeu, implicit vorbim de relativizarea Jertfei lui Hristos. Ortodoxia însă, după cum spuneam, recunoaște existenta unor reminiscențe din revelația primordială făcută de Dumnezeu lui Adam și transmisă oral din generație în generație, prezente în religiile lumii. Dar asta este eminamente o lucrare omenească, naturală, nu supranaturală sau revelată. Altfel spus, acestea sunt de fapt niște sisteme morale, filozofii sau mentalități religioase.

Auzim deseori spunându-se că nu contează ce credință ai, căci toți ne închinăm aceluiași Dumnezeu. Așa să fie oare? Atunci ce rost să fi avut oare jertfa milioanelor de martiri care au simțit că n-au unde sa caute odihnă decât la Fiul lui Dumnezeu, martiri care nu au voit să se despartă de El pentru nimic din lumea acesta trecătoare, pieritoare! În logica sincretistă, Sfinți Mari Mucenici ca Ștefan, Gheorghe, Dimitrie, Pantelimon sau Brâncoveanu Constantin au murit degeaba pentru că nu aflaseră că „nu contează cui te închini și că toate religiile sunt bune în felul lor”.

Cei ce dezvoltă o gândire sincretistă se raportează de altfel destul de straniu la persoana istorică a lui Hristos numindu-l de obicei „mare învățat”, „mare inițiat”. Așa-l numesc și unii guru orientali.

În cărțile de popularizare a sincretismului religios, Iisus este prezentat invariabil alături de Rama, Krishna, Hermes, Moise, Orfeu, Platon, ca fiind unul dintre ei. Poate fi Hristos un inițiat, ne-a lăsat El felul acesta de a-I percepe viața și învățătura? Iisus Hristos spune despre Sine: „Eu sunt ușa” (Ioan 10, 9), „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30), „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), „Eu sunt Calea, Adevărul și Viata. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). În special Evanghelistul Ioan Îl descrie pe Hristos accentuând dumnezeirea Sa: „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). După cum vedem, Mântuitorul nu ne-a lăsat alternativa acesta de a-L numi „mare inițiat”… El spune că a venit în lume să dea mărturie despre adevăr (cf. Ioan 18, 37). Indiferent cât am discuta pe această temă, un lucru este clar: Iisus Hristos ori este într-adevăr cine spune că este – Dumnezeu întrupat – și Cuvintele Sale sunt adevărate, ori este un escroc, un mincinos, un înșelat care s-a numit pe Sine Dumnezeu, Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor al lumii etc. Tertium non datur! Deci dacă Iisus nu e cine spune că este, atunci nici măcar numirea de „mare inițiat” nu i se potrivește…

Credincios lui Hristos nu poate fi acela care Îl consideră doar un „mare inițiat”, ci cel care împlinește Cuvintele Lui și spune: „Cred și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Cel Prea Înalt”. Mântuirea ne-o câștigăm de altfel printr-o relație vie cu El, prin Biserică. Despre cine se mântuiește sau nu dincolo de hotarele Bisericii doar Dumnezeu știe. Duhul suflă unde dorește, Dumnezeu mântuiește pe cine dorește, chiar și dintre necreștini. Ceea ce se înțelege mai greu uneori este faptul că mântuirea celor dintre păgâni care au împlinit din fire cele ale legii, neștiind de Hristos, nu este un argument pentru a susține că orice religie ar fi de la Dumnezeu. În ce ne privește, noi creștinii ținem Calea mântuirii pe care ne-a arătat-o Hristos – capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), căci întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi (Faptele Apostolilor 4, 12).

Asta nu ne împiedică a avea dragoste față de toți, fără osebire. Sfântul Siluan Athonitul vorbea despre iubirea neexclusivistă pe care trebuie să o avem pentru toată zidirea. Tot astfel, un alt Sfânt, Ioan Maximovici, era în stare să se roage la căpătâiul unui bolnav o noapte întreagă, indiferent de credința lui (creștină, evreiască, islamică sau budistă).

Dar ce vină au necreștinii, s-ar putea întreba cineva pe bună dreptate. N-au nicio vină, Dumnezeu îi caută și-i așteaptă și pe ei, că El i-a zidit. Sfântul Apostol Pavel spune ucenicului său Timotei că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți (I Timotei 2, 4-6).

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruAjungând în acest punct, trebuie să amintesc de un dialog antologic purtat pe această temă în anul 1991 de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Sorin Dumitrescu împreună cu Părintele Constantin Galeriu, dialog concretizat prin editarea cărții „Dialoguri de seară” (Ed. Harisma). Iată deci discuția: „G.L.: Părinte, fiecare religie e un răspuns coerent în problemele fundamentale! / Pr. G.: Nu e coerent în orice religie. / A.P.: Atunci de ce este unul condamnat să se nască într-un spațiu incoerent? / Pr. G.: Nu e blestemat, ci fiecare e chemat să caute adevărul și această chemare o are fiecare, în zestrea originară, pentru că originar a fost dată omului revelația primordială și dorul de a cunoaște plenitudinea. / G.L.: Dar reiese că în căutarea adevărului el pleacă mai jos decât mine? / Pr. G.: Nu, pentru că Dumnezeu îl judecă potrivit patrimoniului spiritual pe care-l are. Nu-l va osândi pentru asta, ci îl va osândi, în sensul că, deschizându-i-se ușa către o viziune mai deplină, el a refuzat. (…) / A.P.: Bine, părinte, dar el caută în interiorul sistemului religios cum și noi căutăm într-al nostru. / Pr. G.: Iisus spune: Va fi propovăduită Evanghelia la toate neamurile. Vinovat sunt eu ca nu o propovăduiesc, și mai cu seamă dacă o propovăduiesc greșit” (Dialoguri de seara, Ed. Harisma).

Revenind la pilda orientală de care pomeneam la-nceput, putem concluziona că doar în Hristos, Cel ce a deschis ochii orbilor, putem vedea întregul elefant.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]