Exigențe canonice la înmormântarea Reginei Ana

regina-ana-regele-mihai

Astăzi, 1 august 2016, la vârsta de 92 de ani, a plecat din lumea aceasta Regina Ana a României. Titulatura exactă ar fi însă Principesa Ana de Bourbon-Parma, căci din cauza vicisitudinilor istoriei nu a fost încoronată ca regină.
Dumnezeu să o odihnească în pace!

Am găsit un răgaz să parcurg câteva pagini din biografia Majestăților Sale.

Conform wikipedia, „căsătoria Principesei Ana de Bourbon-Parma cu Regele Mihai a avut loc în exil, în iunie 1948, la Atena. Fiind de religie catolică, Principesa Ana avea nevoie de o dispensă papală pentru a se căsători cu regele României, care era creștin-ortodox. La acel moment o astfel de dispensă era considerată normală numai dacă soțul/soția non-romano-catolic ar fi îngăduit ca eventualii copii rezultați din căsătorie să fie botezați și crescuți în religia romano-catolică. Regele Mihai a refuzat să facă o astfel de promisiune din moment ce ar fi violat statutul constituțional al monarhiei românești. Pentru a rezolva această problemă, însăși regina-mamă Elena însoțită de mama miresei, principesa Margareta, au hotărât să prezinte cazul în fața Sfântului Scaun, respectiv mergând în audiență la papa Pius al XII-lea. În ciuda argumentelor reginei Elena și a faptului că principesa Margaret a izbucnit de nervi trântind cu pumnul în masă, papa nu a fost de acord cu dispensa invocând cazul principesei Giovanna a Italiei, care s-a căsătorit cu regele Boris al III-lea al Bulgariei, de altfel ortodox, nerespectând promisiunea de a-și boteza copiii în religia catolică, ci în cea orthodoxă.

Nereușind să obțină dispensa necesară, cuplul a continuat cu pregătirile pentru nuntă. Astfel, la cererea papei Pius, Xavier ducele de Parma a emis o declarație prin care obiecta împotriva oricărei căsătorii fără acordul papei sau a familiei miresei, interzicându-le părinților miresei să participela ceremonie. În aceste circumstanțe familia miresei a fost reprezentată de unchiul matern al principesei, Erik al Danemarcei, care a condus mireasa la altar. La ceremonie au fost prezenți, printre alții, regina-mamă Elena a României, Irina ducesa de Aosta, Katherine principesă a Greciei, Regina Alexandra a Iugoslaviei, Regina Frederika a Greciei alături de regele Paul al Greciei, gazdele evenimentului, Amedeo duce de Aosta, principele Erik al Danemarcei, unchiul reginei Ana, și rude din partea familiilor de Hanovra și Hesse. Tatăl regelui Mihai, Carol, și surorile acestuia, Maria, fostă regină-mamă a Iugoslaviei, Elisabeta, fostă regină a Greciei, și Ileana, arhiducesă de Habsburg-Toscana au fost înștiințați de eveniment însă nu și invitati„.

Ce nu spune wikipedia este faptul că după vreo 20 de ani (în 1966, la Monaco), cuplul regal a făcut (și) o cununie catolică.

Cele 5 fiice ale familiei regale au fost botezate și crescute în credința ortodoxă a tatălui, Regina Ana însă a trăit toată viața în comuniune cu Roma, în credința catolică. De altfel, o confirmare în plus vine din partea Casei Regale care în comunicatul emis precizează că Regina Ana „cu o zi înainte de moarte a primit ultimele sacramente de la părintele titular al Parohiei Catolice din oraşul Morges„.

ÎPS Calinic al Argeșului și Muscelului scria astăzi că fusese înștiințat de starea critică a Reginei Ana și orânduia cele necesare pentru înmormântarea din Catedrala cea nouă de la Curtea de Argeș.

Firesc ar fi ca Majestății Sale să i se facă funerarii catolice și nădăjduiesc că așa va fi, ca să nu se mai inflameze iarăși și iarăși internetul care, după Sinodul din Creta, încă mai polemizează pe marginea exigențelor canonice legate de cununia ortodocșilor cu eterodocșii.

Vă reamintesc că, după cazul Corneanu/Drincec, printre altele, Sinodul BOR a hotărât în ședința din 8-9 iulie 2008 că „nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgii cu slujitori ai altor culte. Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, vor suporta sancţiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a credincioşilor mireni„.

Nădăjduiesc că la Argeș, Regina Ana va avea parte de o slujbă de înmormântare catolică… dacă cununia sa cu regele Mihai a fost cu atâtea peripeții, măcar înmormântarea sa să nu fie animată de discuții interminabile în emisiuni de can-can unde orișicine își dă cu părerea despre orice.

… ca să fiu mai explicit, parcă e prea mult să le auzim pe doamnele care-și fac veacul pe la tv cum își dau cu părerea despre hotârârile Sinodului BOR din 8-9 iulie 2008, despre normalitate și anormalitate, despre acrivie și iconomie… Ar fi prea mult!

Dumnezeu s-o odihnească pe Regina Ana!

UP-DATE  – 2 AUGUST :
S-a decis ca Regina Ana să aibă parte de o ceremonia principală în rit catolic, la București și o (scurtă) slujbă ortodoxă la Curtea de Argeș, urmată de introducerea sicriului în criptă. Cf. link: România Liberă

Evitându-se conslujirea, cred că s-a luat o decizie dreaptă care să nu supere pe nimeni. Arhiereul, ca gazdă, poate spune o rugăciune înainte de așezarea sicriului în criptă.

UP-DATE – 5 AUGUST :

Patriarhia Română a dat un comunicat de presă legat de Participarea Bisericii Ortodoxe Române la funeraliile regale ale Reginei Ana a României.

© Laurențiu Dumitru

Anunțuri

The Black Hole. Cum funcționează ispita și unde te duce!

Nu știu câți oameni mai cer de la Dumnezeu înțelepciune, dar Regele Solomon știm că a cerut asta.
Lui Dumnezeu i-a plăcut că a cerut înțelepciune și nu viață lungă, bogații sau sufletele dușmanilor lui. I-a dăruit însă nu doar înțelepciune, ci și bogăție și slavă încât putem spune despre el că a fost un rege cum n-a fost altul înainte sau după el.
Și înțelept fiind a spus cândva că “multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii” (Pilde 16, 25).

Am regăsit astăzi acest clip interesant pe blogul vechi, după mulți ani. Îl împărtășesc cu cititorii blogului.
Cam așa funcționează ispita, doar că în realitate etapele se desfășoară mult mai lent.
Bărbatul din clip este ingenios, este isteț, dar nu este înțelept.

Fotografie rară cu doi Sfinţi: Ioan Maximovici şi Justin Popovici

Seminary students with instructors, Archbishop St. John Maximivitch and St. Justin Popovich in center, 1933

Teologii seminarişti de la Bitolia (Macedonia) în anul 1933, având în centru doi dintre profesorii lor, Sf. Ioan Maximovici (stg.) şi Sf. Justin Popovici (dr.).

ioan-maximoviciSfântul Ioan Maximovici. Cei ce cunosc mai în amănunt Viaţă Sfântului Ioan Maximovici, ştiu că Mihail (viitorul arhiepiscop Ioan) era de fel din Harkov, din sudul Rusiei, dar în 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreagă familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit că ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând aşadar numele de Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele Ioan a fost hirotonit că ieromonah. Întru anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la Seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitolia. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. Întru anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la seminarul, teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitolia, din această perioada datând şi imaginea de mai sus. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. A fost trimis iniţial în China, în eparhia Shanghaiului.

Justinicon1Cuviosul Justin Popovici. După ce a finalizat liceul, a urmat Seminarul din Belgrad. Mitropolitul Dimitrie al Serbiei îl tunde în monahism, dăruindu-i numele Justin (Blagoje era numele de botez), de la Sfântul Justin Martirul şi Filosoful. Ajunge la studii în Rusia, la Sankt Petersburg, iar mai târziu îşi va continuă studiile la Oxford, în Anglia. De aici va ajunge la Atena, unde va avea posibilitatea să studieze Dogmatică Ortodoxă şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Îşi va susţine teza de doctorat la profesorul Ioannis Karmiris, în anul 1926, cu tema: „Problema persoanei şi cunoaşterii la Sfântul Macarie Egipteanul. Revenit în Serbia, va preda la Seminariile Teologice din Sremski Karlovti şi Bitolia.  Mai apoi va fi promovat că asistent şi apoi conferenţiar la Catedră de Dogmatică a Facultăţii de Teologie din Belgrad, după publicarea a două volume din Dogmatică să, în anul 1930. Din mărturiile scrise ale profesorului Georges Florovski şi ale episcopului Nicolae Velimirovici, reiese că Dogmatică părintelui Justin s-a predat la unele universităţi din America.

În viaţă Cuviosului Justin se spune că acesta a fost coleg la seminarul din Bitolia cu Sfântul Ioan Maximovici. Cuviosul Justin spunea despre el că a fost un om deosebit, o personalitate de excepţie şi că l-a certat pentru că toată noaptea nu dormea şi se ruga, iar apoi, dimineaţă, venea la ore adormit şi elevii radeau de el. „Iată, părintele Ioan cât este de adormit!” El l-a rugat pe Sfântul Ioan să aţipească şi el un pic noaptea că altfel va face şcoala de râs.

La momentul realizării acestei fotografii, Părintele Ioan avea 37 de ani, iar Părintele Justin avea 39 de ani. Amândoi, la bună vreme după fericirea lor adormire, au fost canonizaţi de către Biserică – Sf. Ioan în 1994, iar Sf. Justin în 2010.

Fericiţi elevii seminarişti ai acelor timpuri şi locuri care au avut binecuvântarea unor astfel de profesori sfinţi!

Mi-am adus aminte de aceste gânduri mai vechi, astăzi, 2 iulie, când prăznuim pe Sfântul Ioan Maximovici la 50 de ani de la adormirea sa întru Domnul.

©
Laurențiu Dumitru

Dilemele postului

Trapeza la Simonopetra

Postirea ridică nenumărate întrebări la care oamenii Bisericii, preoți sau teologi mireni, sunt chemați să răspundă cu pricepere. Vom pomeni aici câteva dintre dileme într-o ordine întâmplătoare.

Exagerări și neputințe

Cei ce din diverse pricini doresc și pot să postească și-n alte zile decât cele rânduite de Biserică (făcând făgăduință Domnului înainte de vreun examen sau moment crucial al vieții lor) o pot face, cu binecuvântarea duhovnicului. Am făcut apel la autoritatea părintelui duhovnicesc pentru că se întâmplă uneori ca unii creștini, dintr-un zel exagerat, fără discernământ, să-și asume posturi aspre, peste puterile lor, periclitându-și sănătatea. Trebuie precizat că Dumnezeu a făcut toate bune foarte, trupul nu este o temniță a sufletului (cum credeau ereticii manihei odinioară) şi prin urmare el nu trebuie distrus prin înfometare, pentru ca sufletul să fie eliberat… Duhovnicul este în măsură să spună când și cum să postească cineva, dacă sunt situații care nu intră în regula consacrată a postului.

Cei bolnavi, slăbiți, neputincioși, bătrâni, copiii mici, femeile însărcinate sau lăuzele pot face rabat de la regula postului, după rânduiala Bisericii. Postul s-a rânduit să-l ajute pe om, nu să-i facă rău. Noi avem nevoie de post, nu Dumnezeu are nevoie de postul nostru. Nu greșește cel ce din motive obiective nu poate posti, dar în măsura în care poate împlini, atunci e bine să o facă (renunțând măcar la carne, spre exemplu). Dacă nu, se poate concentra însă mai mult pe postul duhovnicesc, pe rugăciune, paza minții, paza limbii, înmulțirea faptelor bune, pocăința, ferire de păcate. Postul nu este astfel pierdut, dimpotrivă!

Cam în aceeași situație se află și cei care nu au înțelegere din partea familiei pentru a posti (tineri care depind de părinți, studenții care depind de mâncarea cantinelor etc.). Cu tact, cu discernământ și înțelepciune să facă ceea ce le stă în putință, păstrând pacea.

Postul „pe sărite” (prima și ultima săptămână din posturile mari sau doar miercurile și vinerile din posturile de durată) este asemenea unui tratament medical luat pe sărite, arareori eficient. Am putea spune că este bine și așa, dar rânduiala Bisericii este totuși alta. Cei neputincioși, bolnavi, bătrâni sunt îndreptățiți să opteze pentru o astfel de variantă.

Relațiile intime între soți în timpul posturilor

Postul fiind o formă de pocăință și înfrânare, putem spune că implică și această latură a înfrânării de la relațiile intime pe întreaga lui durată. Însă acest aspect implică două persoane, iar deciziile în acest sens se iau în acord, cu bună înțelegere. Nu este îngăduit ca unul dintre soți să trăiască în înfrânare fără voia celuilalt, mai ales când înfrânarea unuia poate fi pricină de ispite mari pentru celălalt.

Sfântul Apostol Pavel sfătuiește: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (I Corinteni 7, 5).

Întărind cuvântul Apostolului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune într-una din predicile sale: „Armonia dintre femeie şi bărbat păzeşte viaţa noastră a tuturor şi susţine lumea întreagă, căci, precum se prăbuşeşte întreaga clădire dacă se clatină temelia, tot astfel se dă peste cap toată viaţa noastră dacă soţii trăiesc în neînţelegere”. Cuvântul cheie este armonie, toate se fac tact, cu discernământ, cu bună înțelegere, cu bună învoire între soți, cântărind bine circumstanțele și cumpănind bine toate efectele. Dragostea are uneori nevoie de pogorăminte, mai ales când unul este mai slab sau mai puțin credincios.

Aceste cuvinte nu se doresc a fi o apologie a neputinței. Chestiunea înfrânării în perioadele posturilor de durată este extrem de delicată și face subiectul multor spovedanii. Cine se înfrânează, fără să țină cont de voia celuilalt, pierde răsplata înfrânării și se face părtaș vinei, dacă acela cade pradă tulburărilor și alunecărilor în vreun fel sau altul. Ce folos ar putea aduce o înfrânare care tulbură pacea între soți și, implicit, dragostea între ei?

Nu luăm în discuție relațiile intime dintre cei necununați, pentru că ele sunt păcat indiferent dacă au loc în post ori în afara lui. Sigur că e îmbucurător dacă măcar în posturi s-ar abține, este și asta o jertfă, dar cu adevărat folositor le este să se cunune, să intre în rânduiala Nunții.

Produsele de soia. Imită carnea, brânza, laptele, deci imită postul?

Dacă în vremea regimului comunist de la noi oamenii se arătau nemulțumiți de salamul cu soia din galantare, astăzi produsele preparate din soia sunt la mare căutare, mai ales în posturi. Invazia pe piață a produsele de soia au născut vii polemici pe rețelele de socializare, pe blogurile și forumurile ortodoxe, subiectul acesta fiind des abordat în ultimii ani.

Chiar dacă părerile sunt împărțite, majoritatea autorilor socotesc că a consuma în exces produse de post care imită carnea și brânzeturile înseamnă a imita de fapt hrana perioadei de dulce, deci implicit nu ne putem bucura de roadele postului. Postul înseamnă întâi de toate înfrânare, el fiind prin excelență un exercițiu de asceză, de nevoință. Dacă privim la chipul în care Hristos a postit, aflăm că postind… a flămânzit (cf. Matei 4, 2). Dacă diferența dintre produsele din carne sau brânzeturi și echivalentele lor din soia e doar una de etichetă, înseamnă că postind astfel, înlăturăm nevoința trupească și, implicit, pe cea sufletească, suprimând totodată lupta cu lăcomia pântecelui. Mai ales când piețele agro-alimentare sunt pline de legume și fructe, e bine să avem discernământ și să postim mâncând produse tradiționale de post.

Așadar, consumând produse de soia în perioada postului, tehnic, în literă, nu greșim, însă duhovnicește găsesc că poate fi o problemă, pentru că ele anulează efectiv orice nevoință și aruncă în derizoriu înfrânarea. În fapt doar ouă de post nu găsim, altfel avem în magazine salam, parizer, pateu, șnițele, cremwurști, cașcaval, brânză, lapte, toate vegetale, toate din soia.

Ținând însă cont de slăbiciunile firii lumii de astăzi și de faptul că nu toți oamenii pot posti la fel, putem să ne limităm la un consum moderat al produselor de soia dacă vrem să gustăm deplin din bucuria postirii, dacă vrem să tăiem împrejur „dulceața gâtlejului”, după cum se exprimau părinții ascetici.

Fructele de mare și postirea

Fructele de mare, intrate în meniul românilor de câțiva ani, ridică și ele semne de întrebare despre relația lor cu postirea. Mai precis, vorbim despre creveţi, crabi, languste, langustine, homari (crustacee), scoici, midii, stridii (moluște bivalve, care au corpul moale), sepii, calamari și caracatițe (moluște cefalopode).

Toate acestea sunt animale marine, nu sunt rod al pământului, nu sunt hrană vegetală. Chiar dacă sunt nevertebrate și nu au sânge, asta nu le transformă în hrană vegetală. Mai degrabă fructele de mare se aseamănă cu peștele și s-ar cuveni să consumăm în momentele cuvenite dezlegărilor la pește. Pe de altă parte, fructele de mare nu sunt totuși carne de vită, porc sau pui, iar pe filiera Ortodoxiei grecești ne parvin informații că în Ellada fructele de mare sunt socotite de post de către mulți dintre credincioși.

Cred că echilibrată în acest sens este poziția călugărilor din Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului, loc în care nu se consumă niciodată carne (cu excepția peștelui). Se consumă în schimb fructe de mare, dar nu ca și cum ar fi de post. Când se mănâncă roadele mării în Sfântul Munte Athos ne lămurește într-un articol Arhim. Mihail Daniliuc: „Consumul de cefalopode și crustacee în posturi îl reglementează o tradiție legată de osteneala privegherilor lungi, istovitoare. Cine a mers în Sfântul Munte a observat că în posturi se face dezlegare la icre sau fructe de mare doar sâmbăta ori duminica și în sărbători, însă numai după privegheri de toată noaptea și după ce, în prealabil, de luni până vineri inclusiv, monahii nu s-au hrănit decât cu fructe și legume, uscate sau cel mult fierte, fără untdelemn”.

În concluzie, reluând ideea de mai sus – ținând cont de slăbiciunile firii lumii de astăzi și de faptul că nu toți oamenii pot posti la fel, se pot consuma fructe de mare în post, când este dezlegare la pește, iar dacă duhovnicul îngăduie, atunci și în celelalte zile.

Cu ochii după ingrediente

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruDorința de a nu strica postul, de altfel bună, aduce după sine și o acrivie sporită în legătură cu produsele pe care le consumăm. Dacă atunci când gătim legume știm exact ce avem în farfurii, când achiziționăm diverse produse din comerț trebuie să observăm atent ce ingrediente conțin. De aceea majoritatea celor ce țin post caută să vadă dacă pe biscuiți, cozonaci, fidea sau prăjituri, spre exemplu, găsesc scris la ingrediente lapte sau ouă. Dar ce facem când pe etichetă scrie: „poate conține urme de lapte”, derivat de ou, zer praf? Ce înseamnă acestea nu știm prea bine. Renumitul dr. Gheorghe Mencinicopschi atenționa oarecând că produsele ce conțin cazeină, praf de ou, derivat de ou, zer sau praf de zer – nu sunt de post.

Discutată deseori la tv și în reportajele din ziare, problema ingredientelor produselor din comerț este una destul de delicată, pentru că onestitatea producătorilor alimentari lasă de dorit deseori. Ce să mai spunem de informația care a circulat în anii trecuți în media, cum că se folosește pudră de oase în prepararea zahărului!?… S-ar putea spune că orice lingură de zahăr poate strica postul din punct de vedere alimentar. Așadar, chestiunea aceasta rămâne una de conștiință personală, pe cât putem să evităm produsele incerte, lăsând la mila Domnului posibile „îndulciri” fără de voie, căci El, dincolo de alimente, privește la inima noastră.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Foto: Trapeza Mănăstirii Simonopetra. Autor necunoscut

Elogiu postirii

trapeza-vatopedina

Prin postire înțelegem în general abținerea de la consumul anumitor alimente „de frupt”, „de dulce”, adică de la cele de origine animală (carne, ouă, lactate) cu scopul de a înfrâna firea. După asprimea postului, mai vorbim și de abținerea de la vin și untdelemn. Alimentele de post sunt socotite cele ce sunt exclusiv rod al pământului.

Postul are nenumărate însușiri, el este faptă de virtute, exercițiu de înfrânare, mijloc de întărire a trupului și sufletului, armă asupra diavolului, formă de pocăință etc. Postul este perceput ca atare în special de către cei ce au obiceiul cel bun al postirii și este anevoie de înțeles de către cei ce caută în special confortul lumii acesteia.

În esență însă, postirea înseamnă nemâncare, după cum se spune despre Hristos care „postind (…), a flămânzit” (Matei 4, 2). Postul ținut atunci de Hristos în pustie, de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, reprezintă pare-se și limitele umane în relația cu postul, cu nemâncarea.

Postul a însoțit pe om încă de la începuturile istoriei lui. Începuturile postului sunt în rai, prima poruncă ce s-a dat omului a fost legată de a mâncare (A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” – Facere 2, 16-17).

Evreii au postit întotdeauna în momentele cruciale ale istoriei lor. Proorocul Moise a postit înainte de a primi Tablele Legii pe Muntele Sinai. Prooroci mari ca Ilie sau David au postit și ei. În istoria lui Iona Proorocul se spune că acesta a fost trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a-i îndeamna pe locuitorii ei la post și rugăciune, altfel cetatea, pentru multe ei nelegiuiri, urma să fie sortită pieirii. Ninivitenii postesc acoperindu-se cu saci și culcându-se în cenușă, salvând astfel cetatea de la pieire. Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise a ieşit nevătămat. Tot astfel și cei trei tineri din Babilon, care au postit la rândul lor, fiind aruncaţi în foc de către regele Nabucodonosor, au ieşit de acolo cu trupurile neatinse de flăcări. Sfântul Ioan Gură de Aur, amintind de Daniel și de cei trei tineri, caută să explice într-unul din cuvintele sale că aceasta este taina cea mare a postirii. El nu spune că postul este ușor, ci chiar că este peste fire, dar așa cum lupta este peste fire și biruințele sunt peste fire: „Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Ed. Egumenița).

Hristos Însuși a postit

Hristos Însuși a postit, a îndemnat la postire și ne-a învățat cum trebuie să postim (Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. – Matei 6, 16-18). Cuvântul este limpede, nu necesită tâlcuire. Observăm că Mântuitorul Hristos zice: când postiți, nu dacă postiți… Asta presupune că încă de atunci postul era generalizat, era cunoscut ca un dat, o rânduială asumată de contemporanii Lui, preluată mai apoi și de Biserica lui Hristos.

În diferite momente cruciale Sfinții Apostoli posteau și ei, mai ales când hirotoneau, când sfințeau episcopi și preoți în cetăți – îi încredințau lui Dumnezeu, prin post și rugăciune. Sfinții Părinți din toate timpurile au postit și au lăudat postul cel adevărat, cel împreunat cu rugăciunea și fapta bună. Postul este un chip al pocăinței și un bun însoțitor al ei, de aceea putem spune fără să greșim că toți sfinții au fost postitori.

Postul cel adevărat

Ce post place cu adevărat Domnului aflăm de la Proorocul Isaia: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire. Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată. Pe vechile tale ruine se vor înălţa clădiri noi, vei ridica din nou temeliile străbune şi vei fi numit dregător de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să poată fi locuită”. (Isaia 58, 6-12).

Cuvântul Proorocului Isaia este înțeles de mulți, în special cei din mediul neoprotestant, ca fiind o pledoarie împotriva postului alimentar, dar viziunea aceasta este falsă și nesusținută biblic. Postul este, într-adevăr, mai mult decât un regim alimentar, dar aspectul alimentar nu este minimal sau neimportant. Părintele Dumitru Stăniloae spunea „postul cu trupul este el însuşi un act de creştere duhovnicească. Este o încordare a voinţei şi o reaşezare a domniei spiritului asupra trupului. În concepţia creştină, în special ortodoxă, sufletul şi trupul nu-şi trăiesc viaţa izolat, ci în situaţie normală sufletul trebuie să spiritualizez trupul şi trupul să fie mediul de lucrare a spiritului” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, Ascetica şi Mistica, EIBMBOR).

Postul e mai mult decât un regim alimentar

Postul alimentar este de folos pentru sănătate, fiind cunoscut faptul că mulți oameni s-au tămăduit astfel de boli grave. Dacă lăcomia întărâtă patimile trupului, postirea le potolește. Forma externă a postului urmăreşte disciplinarea trupului, dar este bine să vedem și dincolo de aspectul alimentar. Postim de bucate, dar trebuie să postim și de răutate.

Postul, pe lângă aspectul strict alimentar, are o latură duhovnicească, pe care, dacă o ignorăm, vom transforma postirea într-un simplu regim alimentar. Postul este în esență mai mult decât schimbarea unor obiceiuri alimentare, adică înlocuirea unor alimente cu alte alimente. E necesară o aplecare mai mare spre rugăciune, spre milostenie și celelalte fapte bune, înfrânarea de la păcate și patimi fiind esențială. Deși nu e firesc a ne cântări noi înșine virtuțile sau progresul sufletesc, totuși, dacă cineva nu observă un anumit progres în vremea postului, înseamnă că a redus totul la alimentație.

Postul ca exercițiu al libertății

Postul, ca orice faptă bună, are numeroși potrivnici și detractori. Deși argumentele pentru postire sunt într-un număr copleșitor și fără echivoc, există un verset care, aparent, ar ține partea nepostitorilor. Interesant este că aproape toți nepostitorii cunosc acest verset: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15, 11). O spune Însuși Hristos Domnul, dar, atenție, nu referitor la postire (căci El Însuși a postit), ci legat de datina evreiască care condamna mâncatul pâinii cu mâinile murdare. De aceea Hristos spune că „a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om” (Matei 15, 20). În schimb „cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 18-19).

Cu toate acestea și nepostitorii au dreptate în felul lor. Omul a fost înzestrat dintru început cu darul libertății. Libertatea dă demnitatea, dar și responsabilitatea, așadar, în numele libertății, postește cine vrea, potrivit propriei sale conștiințe și hotărâri. Nu există constrângere, există, dacă vreți, autoconstrângere, angajament personal, există libertatea de a alege. Cei ce postesc sunt cei care înțeleg că aceasta este o rânduială a Bisericii, o rânduială a lui Dumnezeu, pentru a intensifica în viața noastră lupta cu păcatul. De aceea postirea este totodată o faptă bună și o virtute, pentru că implică direct voința omului, dar, desigur, și ajutorul lui Dumnezeu.

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruPostul este o nevoință, dar o dulce nevoință, adică o nevoință din care răzbate o tainică bucurie. Miza acestui efort este mare și ține de viața noastră lăuntrică, de tămăduirea noastră sufletească. Este știut că postul este armă asupra diavolului și că în Evanghelie se precizează că un anumit „neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21). Cei care au biruit patimi sau păcate prin post și rugăciune pot da mărturie. Realmente, fără post și rugăciune este aproape imposibil să te dezbraci de „omul cel vechi” pentru a învia la o nouă viață în Hristos. Nimeni nu a sporit vreodată trecând cu vederea binefacerile postului îmbinat cu rugăciunea.

Dincolo de nenumăratele cuvinte elogioase la adresa postirii, îndrăznim a îndemna: Încercați! Postiți postul cel adevărat și veți simți pe propria inimă binefacerile nenumărate pe care le aduce postirea deopotrivă trupului și sufletului!

Bine ar fi ca în viața noastră să nu treacă niciodată un post de durată fără schimbări în bine!

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Foto: Trapeza Mănăstirii Vatopedi, credit Dimitris Sotiropoulos

De ce creștinii nu cred în reîncarnare

beli-andjeo

Înviere sau reîncarnare?

Vorbind despre înviere este necesar a pomeni de una din marile ispite în care se încurcă creștinii – credința în reîncarnare, învățătura conform căreia sufletul supraviețuiește morții trupului pentru a reveni mai apoi într-un nou trup. Uneori se vorbește despre reîncarnarea prin care trec ființele umane, alteori aria se lărgește și vorbim despre metempsihoză – ceea ce presupune transmigrația sufletului în orice formă de viață (animal, plantă, chiar mineral). Desigur că fiecare om e liber să creadă ce dorește, doar că aici încerc să limpezesc altceva, că cele două concepte sunt vederi diferite pe aceeași temă, deci nu pot sta împreună; în consecință nu te poți numi creștin (deci al lui Hristos), crezând în reîncarnare.

Spuneam că aceasta este o mare ispită pentru că, grosso modo, lumea se împarte în două: credință în înviere și credință în reîncarnare, lucru întărit și de Mircea Eliade într-una din lucrările lui.

A spune că învierea și reîncarnarea pot coexista într-un sistem filosofic sau religios înseamnă lipsă de cultură teologică. Nu poți fi creștin și să crezi în reîncarnare, pentru că te afli în conflict cu litera Scripturii, dar și cu duhul ei. În istoria de douăzeci de veacuri a Bisericii nu veți găsi nici măcar un sfânt părinte care să fi susținut reîncarnarea sau metempsihoza. Ideea mult vehiculată cum că s-ar fi scos din canonul biblic pasaje care vorbeau despre reîncarnare este nerealist, întâi pentru că ar fi fost contrazise de alte versete din aceeași Scriptură și totuși Biblia este un tot unitar extraordinar, deși are numeroși autori, care au scris de-a lungul mai multor veacuri. Iar dacă cineva vede diferențe fundamentale între Vechiul și Noul Testament, îi amintim că Noul este desăvârșirea celui Vechi, ridicarea lui la măsura harului adus de vestea cea bună a Evangheliei. Pe de altă parte, putem spune că Sfânta Scriptură se poate recompune din citatele Sfinților care au comentat și tâlcuit Scripturile. Dacă s-ar fi scos intenționat anumite pasaje așa-zis pro-reîncarnare, ele ar fi fost totuși imposibil de scos din comentariile Părinților la cărțile Scripturii.

De ce un creștin nu poate crede în reîncarnare? Pentru că temelia vieții noastre duhovnicești este Învierea din morți a lui Hristos. Noi credem și mărturisim că Hristos a restaurat natura umană prin patimile, moartea și Învierea Sa. Dacă El a înviat, și noi vom învia.

Spune Sfântul Apostol Pavel „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27), iar Eclessiastul zice: „iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eclessiastul 12, 7).

Noi avem un Dumnezeu personal, viu, iubitor. Într-un anumit sens, reîncarnarea se „potrivește” unei spiritualități panteiste, care vorbește de un dumnezeu impersonal, prezent în toate și identificat cu natura însăși, un dumnezeu in necomunicare cu creatura sa.

Dacă am trece prin mai multe trupuri, cu care vom învia? De ce ar trebui să ispășim în altă viață, dacă avem la-ndemână tămăduire prin tainele Bisericii și iertarea o putem primi în chip real, după cum Însuși Hristos ne-a încredințat? Cum am putea să ne reîncarnăm în câine, pisică, fluture sau în diverse plante, după unele idei vehiculate în Orient, dacă noi socotim că omul e cununa creației lui Dumnezeu, singura care are conștiință religioasa? De ce ar mai trebui să pomenim părinții ori bunicii trecuți la Domnul dacă ei se reîncarnează pe undeva prin alte locuri?

Întrebările sunt retorice, însă cu ele vreau să întăresc ideea că cele două concepte (reîncarnarea și învierea) sunt diferite, diametral opuse chiar. Nu putem crede în ambele simultan. E ca și cum ne-am închina icoanelor și, în același timp, am spune că închinarea la icoane este nepotrivită.

Pentru noi, creștinii, a crede în reîncarnare ar însemna să nesocotim întru totul cuvintele lui Hristos și însuși rostul venirii Lui în lume. Dacă omul ar fi putut să ajungă la desăvârșire prin reîncarnări succesive, înseamnă că nu era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să vină în lume.

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruNoi credem că omului îi este dat o singură dată să moară, apoi vine judecata, întâi cea particulară, la 40 de zile de la moarte, când sufletul se va duce în locul cuvenit rânduit de Dumnezeu, în rai sau iad. Până la judecata universală a întregii lumi, a întregii creații, cei plecați dincolo își pot schimba prin rugăciunile Bisericii „destinul” în veșnicie. Ceea ce de obicei este numit sfârșitul lumii este, în fapt, o restaurare a lumii noastre, când va fi cer nou și pământ nou și învierea de obște a morților, a unora spre veselie și a altora spre osândă. Abia apoi, în această creație transfigurată, omul va cunoaște mântuirea și veșnicia alături de Treimea cea de o ființă și nedespărțită!

Hristos a înviat din morţi!
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din mormânturi
Viață dăruindu-le.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Foto: Fresca Îngerul Alb (Beli anđeo) de la Mănăstirea Mileseva, Serbia

Proști, troglodiți… de ce nu și teroriști?!

Orlando

M-am întristat foarte tare aflând de masacrul din clubul gay din Orlando, Florida, SUA, soldat cu 50 de morți și 53 de răniți (cifrele sunt aproximative la acest moment). Credeți că se înțelegea de la sine că m-am întristat? Nu, tocmai ce am citit pe diverse pagini că, de bună seamă, ortodocșii se bucură de moartea gay-ilor…

Apoi am aflat că autorul atacului terorist este un american musulman radical. Însă iarăși, citesc pe mai multe pagini că nu e vorba despre islam aici, ci despre homofobie… Stângiștii sunt în ceață, nu mai știu de partea cui sunt, agenda lor promovând și susținând deopotrivă comunitățile LGBT și migrația masivă a arabilor spre Europa. Nu cred că vom mai vedea prea curând manifestări cu bannere înduioșătoare în genul LGBT Against Islamophobia (v. foto). De altfel, pedeapsa cu moartea pentru homosexuali există în câteva țări musulmane…

LGBT against Islamophobia

Totuși, Remus Cernea a găsit un răspuns uluitor care a împăcat și capra și varza ideologică… de fapt sunt de vină creștinii ortodocși. Într-o postare de pe facebook, el explică cum e cu spiritul urii. Acest spirit al urii este cauza fundamentală a ororii produse prin atacul armat. Iar atunci când impulsurile criminale sunt asociate cu accesul lejer la arme, riscul ca astfel de situații îngrozitoare să se petreacă este major. Fraza are logică și era de apreciat dacă se oprea aici. Dar nu a fost de ajuns… de ce să nu profite Remus Cernea de acest trist eveniment pentru a lovi în ortodocși spunând că și ei sunt vinovați de același spirit al urii?!…

Iată ce spune mai departe… Din nefericire, acest spirit al urii ne este binecunoscut și în România întrucât el este răspândit și amplificat de către Coaliția pentru Familie prin demersul antidemocratic de a schimba constituția pentru a lovi în persoanele LGBT.

coalitia-pentru-familie

Nu-mi spuneți că, în fapt, spune altceva sau că este decupat din context, căci rolul analogiilor este tocmai acela de a arăta asemănări, similitudini între fenomene, obiecte, noțiuni etc. Altfel spus, nu-i chiar așa mare diferență între actul terorist al americanului musulman și demersul Coaliției pentru Familie din România. Aceasta, într-adevăr, e o mare cutezanță și batjocură la adresa unor oameni care nu au dorit nimic altceva decât ca familia să rămână familie și să nu-i fie deturnat sensul milenar de ideologia LGBT a vremurilor noastre. Totuși, de la proști și troglodiți la criminali sau teroriști este un drum lung, tare lung…

De altfel, dacă în situațiile similare, de la Paris sau Londra, au murit oameni, în Orlando au murit… homosexuali. În semn de solidaritate cu victimele, după tragedia de la Orlando, Primăria Parisului a arborat pe fațadă drapelul Gay, nu pe cel al Statelor Unite.

primaria-parisului

Ce-i cu homofobia aceasta și de ce se pune mereu în cârca ortodocșilor? Conform DEX-ului avem două sensuri: 1. frica de homosexualitate sau frica de homosexuali, 2. adversiunea, dezaprobarea, discriminarea, ura față de homosexualitate și față de persoanele de această orientare sexuală.

Primul sens al cuvântului e prea light pentru a-l lua în discuție, al doilea este definit prin mai mulți termeni care la rândul lor ar trebui explicați. Grosso modo, e vorba de faptul că ortodocșii arată ură față de homosexuali. Despre absurdul acestui lucru am scris aici:  Dacă ne rugăm pentru homosexuali, cum am putea să-i urâm?

Ideologia LGBT nu lucrează cu DEX-ul, ci în fapt îi numeşte homofobi pe toți cei ce cred că homosexualitatea este imorală. Corect. Aici m-ați prins… și eu cred că homosexualitatea este imorală, deci sunt homofob, deși, repet, nu-i urăsc pe homosexuali, nu arăt adversiune față de ei și nici nu-mi este frică (!?) de ei. 

Știți însă că Hristos Domnul, Iubitorul de oameni, S-a pironit pe Cruce pentru noi toţi, deci şi pentru homosexuali? Dar și Hristos, ca și Sfântul Pavel mai apoi, a socotit homosexualiatea imorală. De aici se deduce că Iubitorul de oameni Hristos urăște oamenii… La astfel de concluzii absurde te pot duce noile definiții corect politice.

Mântuitorul a iubit lumea, dar a condamnat păcatul. Am mai spus-o, de fapt numai condamnând păcatul, iubeşti lumea. Cred că homofobi sunt toţi cei care se feresc să aibă convingeri ferme, toţi cei care se feresc să deranjeze cu părerile lor pe cineva…

Sunt încredințat că toate aceste nedreptăți, supărări și mâhniri ce se fac creștinilor se vor socoti la judecată ca o mucenicie lăuntrică.

© Laurențiu Dumitru