Celor ce spun „Hristos da, Biserica nu!”

hristos-hilandar-copie

„Hristos da, Biserica nu!”. Aceasta vorbă am auzit-o mulți într-o formă sau alta – deseori sună astfel: „Creștinismul da, Biserica nu”, „cred în Dumnezeu, dar nu-mi plac preoții” „urăsc religia, dar iubesc pe Hristos” etc… Pentru că toți aceștia, într-un fel sau altul, oferă credit lui Hristos, consider că e bine să aflăm ce este de fapt Biserica și cum s-a raportat Iisus Hristos la ea.

Subiectul acesta l-am abordat deseori în discuțiile față către față, în diverse situații, pentru a înțelege care sunt motivațiile lăuntrice ale persoanelor care, deși se consideră credincioase, preferă să stea departe de viața Bisericii, încă uneori chiar sunt virulenți atunci când discută despre rostul Bisericii sau al slujitorilor ei.

Termenul de biserică are mai multe înțelesuri. Socotesc că cei care critică Biserica se referă la ea, grosso modo, adică pe deantregul, fără a intra în amănunte. Însă amănuntele ne descoperă lucruri foarte interesante.

Biserica – lăcaș

Așadar, biserica are mai întâi sensul de lăcaș de cult, spațiul sacru în care se săvârșește Sfânta Liturghie, precum și toate Tainele, cele șapte laude, diverse ierurgii sau rugăciuni. În bisericile – lăcaș de cult – se adună credincioșii pentru a fi în comuniune, pentru a se împărtăși de harul Duhului Sfânt, pentru a aduce slavă lui Dumnezeu și a asculta cuvânt de învățătură.

Biserica – lăcaș a fost preînchipuită în Vechiul Testament de Cortul sfânt făcut de Moise (la porunca lui Dumnezeu), de Templul de la Ierusalim și de sinagogi. Termenul de sinagogă, în greacă, înseamnă „a reuni”. Ceea ce pentru cultul mozaic reprezintă sinagoga, reprezintă biserica pentru creștini. Pe linie istorică observăm că este o continuitate. Pe de altă parte, lăcașuri de cult sunt în mai toate marile religii, iar scopul lor este limpede – săvârșirea serviciilor religioase specifice.

Când negăm rostul bisericii ca lăcaș de cult, de fapt spunem că ceea ce se întâmplă în acest spațiu este neimportant sau neesențial. Din punctul acesta de vedere, aceste lăcașuri ar putea, așadar, să și lipsească. Tot astfel și clericii care deservesc lăcașurile – arhiereii, preoții, diaconii.

Unii spun „mă rog și acasă, n-am nevoie de biserică”. E drept că ne putem ruga și acasă, chiar avem îndemnul Mântuitorului în acest sens („Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” – Matei 6, 6). Dar ce se întâmplă, de fapt, într-o biserică? Aici creștinii practicanți se roagă Domnului, laudă pe sfinți, mulțumesc pentru binefacerile primite, aici își botează pruncii, se curăță de păcate prin Spovedanie, caută tămăduire prin slujba Maslului, cer binecuvântare Domnului pentru a deveni din doi unul – prin Cununie, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului la sfârșit de Liturghie. Așadar în lăcașul de cult se săvârșesc mai multe slujbe, unele din ele neputând fi săvârșite acasă, în odaia noastră. Negând, deci, rostul lăcașului de cult și al preoției sacramentale, te văduvești cu totul de harul divin ce se revarsă din Tainele Bisericii, de spovedanie, de Împărtășire etc.

Totuși Hristos, nu altcineva, este cel care instituie Tainele, El a întemeiat așezământul preoției (al hirotoniei), El a spus că păcatele se dezleagă prin mărturisire preotului, El a îndemnat pe cei bolnavi să se arate preoților, El a rânduit medicamentul mântuirii – Sfânta Împărtășanie. Hristos socotește toate acestea esențiale, fundamentale. Cei ce cred în El, ar fi bine să se aplece cu atenție și asupra cuvintelor Lui. Cum poți, așadar, să te numești credincios Lui, dacă cuvintele Sale nu le asculți și îndemnurile nu le împlinești.

Mai amintim că Hristos și-a început lucrarea misionară într-o sinagogă („Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a sculat să citească” – Luca 4, 16). După obiceiul Său – înseamnă că frecventa regulat sinagoga din Nazaret.

Dar încă și mai înainte, la vârsta de 12 ani, Iisus S-a rătăcit în Ierusalim și a fost găsit după trei zile în Templu. Voi reaminti aici întreg fragmentul evanghelic pentru că aduce lumină în chestiunea discutată aici. „Şi părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi, sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau. Şi, socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude și printre cunoscuți. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Şi toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui. Şi, văzându-L, rămaseră uimiți, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutați? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 41-49). Când peste ani va alunga negustorii de la Templu, Iisus va spune: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile” (Marcu 11, 17).

Așadar, Iosif și Maria împreună cu Iisus au cinstit cu mare râvnă Templul. Ei mergeau an de an să serbeze Paștele la Ierusalim, iar Hristos accentuează că, în Templu fiind, este în ale Tatălui Său. Înțelegem din toate acestea că Dumnezeu sălășluiește în lăcașuri făcute de mâini omenești, iar slava Domnului a umplut Templul Domnului.

Ce spune Dumnezeu lui Solomon după ce acesta a zidit Templul? „Şi i-a zis Domnul: Am auzit rugăciunea ta și cererea ta cu care te-ai rugat către Mine și ți-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfințit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci și vor fi ochii și inima Mea acolo în toate zilele” (III Regi, 9, 3). Încă și mai mult decât în vremea legii celei vechi, Hristos – Dumnezeu a dat Bisericii Sale o slavă demnă de vremea harului…

Biserica – Trupul tainic al lui Hristos

Termenul de Biserica mai are și un al doilea sens, acela de așezământ sfânt în care se săvârșește mântuirea oamenilor. Ea este întemeiată de Hristos prin jertfa Sa de pe Cruce și Învierea din morți și apare ca o comunitate de credincioși în ziua Cincizecimii (Rusaliilor), când în urma propovăduirii Sfântului Petru au primit credința și s-au botezat „ca la trei mii de suflete” (cf. Fapte 2, 41).

Capul Bisericii este Hristos, iar Biserica este trupul Lui, ne spune Sf. Apostol Pavel (Efeseni 1, 22-23). Noi cu toții, cei ce am primit Taina Botezului, suntem mădulare ale Bisericii, al cărei cap EL este. Biserica este vie și va dăinui până la sfârșitul veacurilor, pentru că în ea lucrează neîntrerupt Duhul Sfânt („nici porțile iadului nu o vor birui” – Matei 16, 18). Ea cuprinde și pe cei ce s-au săvârșit din viața aceasta, de aici și rugăciunile pentru cei plecați dintre noi, și ei mădulare ale aceluiași trup.

Simbolul de credință (Crezul) enumeră însușirile Bisericii: Ea este una, sfântă, sobornicească și apostolească, însușiri ce le găsim în Biserica Dreptslăvitoare (Ortodoxă) care, spunem noi, a păstrat nealterată învățătura transmisă de Mântuitorul Hristos Sfinților Săi Apostoli și prin aceștia lumii întregi. Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu este mântuire”.

Așadar, cei ce spun – Hristos da, Biserica nu! – înțeleg acum că Hristos este nedespărțit de Biserica Sa, care continuă activitatea Acestuia în lume.

Mai există un aspect ușor de sesizat: motivația unora de a sta departe de binecuvântarea Bisericii nu e legată de Biserica în sine, ci de slujitorii Bisericii, mai bine spus, de unii dintre aceștia. Într-adevăr, nu întotdeauna slujitorii Bisericii se ridică la măsura înaltei demnități preoțești. Nu ascundem asta și nu încercăm să cosmetizăm realitatea, sunt în cler și persoane fără vocație sau care s-au încurcat pe drumul vieții. Însă modul cum mass-media tratează subiectele negative legate de viața Bisericii este de cele mai multe ori malițios și, deseori, hilar. Cazurile nefericite prezentate sunt extrem de puține și de cele mai multe ori aceste abateri sunt și prompt sancționate. Generalizările ce se fac uneori fac rău tuturor, mai ales acelor mulți preoți vrednici ce fac o misiune ireproșabilă. Dar oare ce credință este aceea care este zădărnicită de lipsa de moralitate a vreunui preot? Cine, spre exemplu, renunță să mai caute vindecare în spitale pentru că a auzit de medici care iau mită?

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruDin păcate cele bune ale Bisericii nu se prea doresc promovate în media laică – activitatea misionară a Bisericii, asistența social-filantropică ce a luat o mare amploare în ultimii ani (cantine sociale și brutării, centre de zi pentru copii sau vârstnici, centre comunitare, centre de urgență pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale violenței domestice, pentru victime ale traficului de persoane etc.). Se estimează că prin intermediul programelor și proiectelor sociale, Biserica acordă servicii sociale unui număr de peste 200.000 de beneficiari anual.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Anunțuri

Pot fi toate religiile descoperite de Dumnezeu?

hristos-a-inviat

Pe fondul atacurilor teroriste ce s-au înmulțit în vremurile noastre, mulți se întreabă pe bună dreptate dacă toate religiile pot fi de la Dumnezeu. Adică, în cuvinte mai simple – orice credință ce își revendică apariția în chip supranatural, prin descoperire de la Dumnezeu, oare chiar provine de la El?

Observ că în unele medii se vorbește despre credință într-un fel mai aparte, sincretist, amestecat. Spre exemplu, am auzit deseori spunându-se că toate religiile sunt versanții aceluiași Tabor, cărări ce duc spre același vârf, căi ce au aceeași finalitate.

În spațiul oriental circulă o pildă care spune că niște orbi au pipăit odată un elefant și fiecare a descris întregul după porțiunea pipăită (fildeșii ca două oase mari, trompa ca un tub, urechile ca niște evantaie, picioarele ca niște coloane, părțile laterale ca un zid care respiră, coada ca o frânghie); nici unul nu a mințit în descrierea lui, fiecare dintre ei l-a descris corect, dar, atenție, nu complet. Elefantul era exact cum fusese descris, dar și ceva mai mult decât atât. Așa-zișii mari inițiați care au cugetat la Dumnezeu au descris ceea ce au socotit ei că este Dumnezeu. Concluzia pildei orientale este aceasta: toate religiile sunt adevărate în felul lor, toate descriu, mai mult sau mai puțin complet, pe Dumnezeu…

O astfel de abordare merită a fi detaliată din perspectivă ortodoxă, cu riscul de a fi socotită retrogradă sau extremistă. Cei cu viziuni sincretiste, după ce l-au citit pe Mircea Eliade, gândesc că ortodocșii care proclamă unicitatea lui Hristos și a Bisericii Lui în istorie nu au habar de „mituri, imagini și simboluri”… Ei vor să spună că există mituri universal valabile, bunăoară mitul jertfei sau, spre exemplu, că despre potop se vorbește în mai multe culturi ale lumii. Tot astfel, creștinismul vorbește de ridicarea la Cer a Mântuitorului la patruzeci de zile de la Învierea Sa din morți. Însă povestiri despre dispariții misterioase și neobișnuite ale unor eroi din mijlocul poporului se găsesc în multe culturi. În mitologia aztecă (plecarea lui Quetzalcoatl în chip de flacără), în cea chineză (zborul împăratului Galben pe spinarea unui dragon de aur), în cea iudaică (ridicarea la cer a profetului Ilie într-un car de foc), în cea islamică (urcarea la cer a profetului Mahomed pe spatele animalului fabulos Burak).

Ortodoxia recunoaște existența unor reminiscențe din revelația primordială făcută de Dumnezeu lui Adam și transmisă oral din generație în generație… Omenirea întreagă a suferit după căderea în păcat de o așa numită „nostalgie a paradisului” și a nădăjduit în venirea unui Mântuitor sau Răscumpărător. Dar de aici până la a afirma că toate religiile sunt modalități diferite de a ajunge la același „obiectiv” – Dumnezeu – este un drum lung. Regele David cel inspirat de Dumnezeu va spune ferm: „toți dumnezeii neamurilor sunt idoli” (Psalmi 95, 5).

Aceleași medii spun că toate religiile te învață să faci binele și acesta-i cel mai important lucru. Se accentuează deseori aspectul moral al religiilor. Dar, evidențiind doar morala, se neglijează astfel celelalte aspecte ce definesc ceea ce îndeobște numim religie: doctrina și cultul. Morala, practica virtuților, nu are valoare în sine, ci doar dacă este fundamentată doctrinar în adevăr. Am observat că există totuși tendința de a mărturisi că o morală în sine, autonomă, ce nu se sprijină pe un sistem religios, este fără sens. Lucru îmbucurător și un pas înainte…

Se vorbește foarte des astăzi despre „diversitatea ce trebuie văzută în unitate”, despre „unitatea transcendentală a religiilor” etc. Dar ce este acest sincretism? „Sincretismul religios este concepția potrivit căreia toate religiile poseda același adevăr în străfundul lor ezoteric și sunt în mod egal valide ca mijloc de mântuire. Această idee e deosebit de atractivă pentru inteligențele deosebite, căci prin aceasta omul poate avea impresia că reconciliază adevărurile tuturor religiilor și, în același timp, se situează puțin deasupra tuturor tradițiilor” (Ieromonahul Damaschin, „Răsăritul Răsăriturilor. De la religiile orientale la Ortodoxia răsăriteană”, Epifania, 1-3/1998).

Ortodoxia are o poziție clară despre sincretismul religios. Mai multe adevăruri înseamnă de fapt nici un adevăr. Învățătura pe care Hristos a lăsat-o Bisericii Sale nu este una dintre multele religii, nu este una dintre căi – ea este „Calea”. Exclusivismul acesta nu e al nostru, ci al Evangheliei, nu-i vorba de trufie, ci de mărturisirea credinței așa cum ne-au învățat Sfinții Părinți dintotdeauna. Bunăoară, în logica sincretismului, a crede în Învierea Domnului sau în reîncarnare e cam același lucru, dar, văzând astfel lucrurile, Jertfa lui Hristos nu mai are nici o valoare, devine nesemnificativă.

Scrierile de istoria și fenomenologia religiilor promovează intens sincretismul și lipsa de discernământ printre creștini. Aceste lucrări, grandioase de cele mai multe ori, păcătuiesc prin faptul că, deși se arată a fi obiective, ele nu lămuresc clar aspecte legate de Revelația dumnezeiască („pentru a nu fi subiective, părtinitoare”). Spunea publicistul Dan Ciachir într-un interviu: „Iertați-mă, dar eu nu pot sa folosesc acea Istorie a religiilor scrisă de Mircea Eliade, în care creștinismul devine un fel de partid într-un parlament în care deține câteva procente. În acest cadru el nu mai reprezintă revelația pe care noi ne-o asumam” (Radu Dorin Micu, Dialoguri cu Dan Ciachir – Pentru o Ortodoxie realistă, Editura Anastasia).

Despre tragedia unei astfel de abordări strict obiective a religiilor vorbește și Emil Cioran: „(…) de vreme ce refuzi să le ierarhizezi, pe care s-o preferi, pentru care să te pronunți și ce divinitate să invoci? Cum să-ți imaginezi un specialist în istoria religiilor rugându-se? Sau, dacă se roagă cu adevărat, atunci își neagă învățătura, se contrazice, își ruinează Tratatele, în care nu figurează nici un zeu adevărat, în care nici un zeu nu-i mai presus de altul… Suntem toți, în frunte cu Eliade, niște foști credincioși, suntem toți niște spirite religioase fără religie” (Emil Cioran, Exerciții de admirație, Ed. Humanitas).

Pentru cei ce cred în Hristos, religiile revelate sunt Iudaismul Vechiului Testament (ca „pedagog spre Hristos” este deci incomplet, nedesăvârșit), iar la plinirea vremii Creștinismul, când ni s-au descoperit nouă toate prin Hristos Domnul. Mahomedanismul, deși sincretiștii îl numesc „religie a Cărții”, este, din perspectivă creștină, o compilație de texte arabe și iudeo-creștine, deci completări și deformări ale revelației. Iar prin aprecierea că sunt prooroci mai mari decât Fiul lui Dumnezeu, implicit vorbim de relativizarea Jertfei lui Hristos. Ortodoxia însă, după cum spuneam, recunoaște existenta unor reminiscențe din revelația primordială făcută de Dumnezeu lui Adam și transmisă oral din generație în generație, prezente în religiile lumii. Dar asta este eminamente o lucrare omenească, naturală, nu supranaturală sau revelată. Altfel spus, acestea sunt de fapt niște sisteme morale, filozofii sau mentalități religioase.

Auzim deseori spunându-se că nu contează ce credință ai, căci toți ne închinăm aceluiași Dumnezeu. Așa să fie oare? Atunci ce rost să fi avut oare jertfa milioanelor de martiri care au simțit că n-au unde sa caute odihnă decât la Fiul lui Dumnezeu, martiri care nu au voit să se despartă de El pentru nimic din lumea acesta trecătoare, pieritoare! În logica sincretistă, Sfinți Mari Mucenici ca Ștefan, Gheorghe, Dimitrie, Pantelimon sau Brâncoveanu Constantin au murit degeaba pentru că nu aflaseră că „nu contează cui te închini și că toate religiile sunt bune în felul lor”.

Cei ce dezvoltă o gândire sincretistă se raportează de altfel destul de straniu la persoana istorică a lui Hristos numindu-l de obicei „mare învățat”, „mare inițiat”. Așa-l numesc și unii guru orientali.

În cărțile de popularizare a sincretismului religios, Iisus este prezentat invariabil alături de Rama, Krishna, Hermes, Moise, Orfeu, Platon, ca fiind unul dintre ei. Poate fi Hristos un inițiat, ne-a lăsat El felul acesta de a-I percepe viața și învățătura? Iisus Hristos spune despre Sine: „Eu sunt ușa” (Ioan 10, 9), „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30), „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), „Eu sunt Calea, Adevărul și Viata. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). În special Evanghelistul Ioan Îl descrie pe Hristos accentuând dumnezeirea Sa: „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). După cum vedem, Mântuitorul nu ne-a lăsat alternativa acesta de a-L numi „mare inițiat”… El spune că a venit în lume să dea mărturie despre adevăr (cf. Ioan 18, 37). Indiferent cât am discuta pe această temă, un lucru este clar: Iisus Hristos ori este într-adevăr cine spune că este – Dumnezeu întrupat – și Cuvintele Sale sunt adevărate, ori este un escroc, un mincinos, un înșelat care s-a numit pe Sine Dumnezeu, Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor al lumii etc. Tertium non datur! Deci dacă Iisus nu e cine spune că este, atunci nici măcar numirea de „mare inițiat” nu i se potrivește…

Credincios lui Hristos nu poate fi acela care Îl consideră doar un „mare inițiat”, ci cel care împlinește Cuvintele Lui și spune: „Cred și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Cel Prea Înalt”. Mântuirea ne-o câștigăm de altfel printr-o relație vie cu El, prin Biserică. Despre cine se mântuiește sau nu dincolo de hotarele Bisericii doar Dumnezeu știe. Duhul suflă unde dorește, Dumnezeu mântuiește pe cine dorește, chiar și dintre necreștini. Ceea ce se înțelege mai greu uneori este faptul că mântuirea celor dintre păgâni care au împlinit din fire cele ale legii, neștiind de Hristos, nu este un argument pentru a susține că orice religie ar fi de la Dumnezeu. În ce ne privește, noi creștinii ținem Calea mântuirii pe care ne-a arătat-o Hristos – capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), căci întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi (Faptele Apostolilor 4, 12).

Asta nu ne împiedică a avea dragoste față de toți, fără osebire. Sfântul Siluan Athonitul vorbea despre iubirea neexclusivistă pe care trebuie să o avem pentru toată zidirea. Tot astfel, un alt Sfânt, Ioan Maximovici, era în stare să se roage la căpătâiul unui bolnav o noapte întreagă, indiferent de credința lui (creștină, evreiască, islamică sau budistă).

Dar ce vină au necreștinii, s-ar putea întreba cineva pe bună dreptate. N-au nicio vină, Dumnezeu îi caută și-i așteaptă și pe ei, că El i-a zidit. Sfântul Apostol Pavel spune ucenicului său Timotei că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți (I Timotei 2, 4-6).

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruAjungând în acest punct, trebuie să amintesc de un dialog antologic purtat pe această temă în anul 1991 de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Sorin Dumitrescu împreună cu Părintele Constantin Galeriu, dialog concretizat prin editarea cărții „Dialoguri de seară” (Ed. Harisma). Iată deci discuția: „G.L.: Părinte, fiecare religie e un răspuns coerent în problemele fundamentale! / Pr. G.: Nu e coerent în orice religie. / A.P.: Atunci de ce este unul condamnat să se nască într-un spațiu incoerent? / Pr. G.: Nu e blestemat, ci fiecare e chemat să caute adevărul și această chemare o are fiecare, în zestrea originară, pentru că originar a fost dată omului revelația primordială și dorul de a cunoaște plenitudinea. / G.L.: Dar reiese că în căutarea adevărului el pleacă mai jos decât mine? / Pr. G.: Nu, pentru că Dumnezeu îl judecă potrivit patrimoniului spiritual pe care-l are. Nu-l va osândi pentru asta, ci îl va osândi, în sensul că, deschizându-i-se ușa către o viziune mai deplină, el a refuzat. (…) / A.P.: Bine, părinte, dar el caută în interiorul sistemului religios cum și noi căutăm într-al nostru. / Pr. G.: Iisus spune: Va fi propovăduită Evanghelia la toate neamurile. Vinovat sunt eu ca nu o propovăduiesc, și mai cu seamă dacă o propovăduiesc greșit” (Dialoguri de seara, Ed. Harisma).

Revenind la pilda orientală de care pomeneam la-nceput, putem concluziona că doar în Hristos, Cel ce a deschis ochii orbilor, putem vedea întregul elefant.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

 

„Crede și nu cerceta!” nu e scris în Biblie

biblia

Una din pietrele de poticnire ale celor necredincioși este convingerea fermă că în Biblie există sintagma „Crede și nu cerceta!”. Însă această vorbă nu există nicăieri în Biblie și nici în învățăturile vreunui Sfânt al Bisericii, chiar dacă sunt unii care aproape că ar jura că au văzut scris cu ochii lor.

Cum ar putea sta însă un astfel de precept alături de îndemnul Mântuitorului Hristos care îndeamnă: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8)? „Căutați și veți afla” este foarte asemănător cu Crede și cercetează!

Vom întâlni în Evanghelii dese îndemnuri la studiu, la cercetare, la cunoaștere. Faptul că avem astăzi Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, e o dovadă că Scripturile au fost scrise pentru a fi cercetate, pentru a crede și, mai ales, pentru a fi trăite, adică puse în practică („Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui” – Ioan 20, 31). De altfel, Mântuitorul Hristos în multe rânduri amintește momente și cuvinte ale Vechiului Testament punând în valoare cercetarea Scripturii (Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. – Ioan 5, 39). Credința așadar cheamă după sine cercetarea, iar cercetarea și cunoașterea duc la credință.

Credința vine din auzire (cf. Romani 10, 17), asta înseamnă că ea poate veni și prin cuvântul scris, prin studiu, prin lectură, prin observare, prin cercetare permanentă. Cum am putea crede fără a cerceta? Este adevărat că sunt între creștini și din aceia care primesc toate fără cercetare, dar aceasta este mai degrabă credulitate decât credință și de cele mai multe ori, din ispită, ajung să primească și multe învățături ce duc la înșelare. Ei sunt cei care, dacă-i întrebi una sau alta despre credință, spun invariabil: așa este bine, așa trebuie! Fără să problematizeze.

Pentru aceia creduli și ușor de înșelat s-au spus și cuvintele acestea spre luminare și cunoaștere: „El a zis: N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie?” (Matei 19, 4). Sau: „Oare nici Scriptura aceasta n-ați citit-o: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului?” (Marcu 12, 10). Tot astfel: „Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă?” (Matei 21,16). Sau: „Zis-a lor Iisus: Au n-ați citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri?” (Matei 21, 42). Tot astfel și cuvântul care spune: „Iar despre morți că vor învia, n-ați citit oare în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov?” (Marcu 12, 26). Altfel spus, oare nu știți toate acestea? Dacă ați fi cercetat, ați fi știut! Și este esențial să cercetăm, să studiem, să aflăm, pentru ca trecători prin această lume fiind, avem nevoie de sporire în duhul înțelepciunii și al descoperirii, spre deplina Lui cunoaștere (Efeseni 1, 17).

Tradiția ortodoxă accentuează însă necesitatea unui îndrumător în lectura Scripturii, pentru ca „cine citește să înțeleagă” (Matei 24, 15). „Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor 8, 31), răspunde famenul egiptean Apostolului Filip, care-l întrebase dacă pricepe cele ce citește de la Isaia proorocul. Fără îndrumător, credinciosul simplu riscă să rătăcească, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (cf. Matei 22, 29).

Dumnezeu nu ne vrea proști. Biserica nu ne vrea proști, ci să credem și să cercetăm, și, în consecință, să ținem cele bune. Monahul N. Steinhardt, într-un cuvânt al său lămurește că Ortodoxia nu ne vrea proști, neinstruiți sau ignoranți: „Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric să le tâmpim). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinși de satana?” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia). Tot monahul cărturar de la Rohia ne spune: „Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică deoarece nesocotește îndemnul Domnului (Matei 10, 16: fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii) și trece peste textele Sfântului Pavel (Efeseni 5, 17: drept aceea, nu fiți fără minte, II Timotei 4, 5: tu fii treaz în toate…, Tit 1, 8: să fie treaz la minte și mai îndeosebi I Corinteni 14, 20: Fraților, nu fiți copii la minte, ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari)” (idem).

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruAșadar, omul este liber să cerceteze tot ce dorește, iar Biserica nu-l îngrădește pe om cu nimic în aspirațiile și căutările lui. Ea nu dorește să primești de-a gata fără să cercetezi, fără să ai dileme sau să pui întrebări. Pe nedrept s-a spus deseori că Biserica ar fi rezervată față de cultura profană. Nicidecum, ne stă mărturie o omilie către tineri scrisă de Sfântul Vasile cel Mare în sec. al IV-lea. În care acesta recomandă oamenilor din vremea sa să culeagă din literatură, chiar și din cea păgână, amintindu-l pe Homer, anumite elemente valoroase și folositoare creștinilor, asemenea albinei care culege din floare numai nectarul.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]