Idoli sfărâmați. Lideri rock victime ale toxicomaniei

kurt-cobain-photo2

„Eroii mei sunt cei care au supravieţuit lucrurilor pe care le-au făcut greşit; cei care au făcut greşeli, dar şi-au revenit după ce le-au făcut. Eroii mei sunt toţi vii. N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri” (Bono, U2)

Se spune că un editor american, citind manuscrisul unei Istorii a rock-ului, s-a îngrozit aşa tare de cele citite, încât a refuzat s-o mai tipărească. Ce o fi descoperit, nu ştim, dar putem intui.

Ce înţelegem noi în mod curent prin „model”? Înţelegem acea persoană care, prin valoarea şi calităţile ei, poate servi ca exemplu în viaţă. Dacă socotim această definiţie ca fiind corectă şi suntem oneşti până la capăt, înţelegem lesne că starurile pop/rock nu sunt nici pe departe modele de urmat. Tabloidele şi ziarele de scandal sunt pline de năzbâtiile pe care diverşi artişti le fac. Atmosfera de promiscuitate în care mulţi trăiesc şi diversele patimi şi dependenţe îi aduc deseori în stadiul de a nu se mai descurca ei înşişi pe marea vieţii, cu atât mai puţin a îndruma pe alţii.

Ex-chitaristul grupului Guns’n’Roses, Slash, afirma: „Când eşti star rock, oamenii nu te mai privesc ca pe o fiinţă umană”. Acest lucru este, din păcate, foarte adevărat, tinerii vor ca idolii lor sa aibă o dimensiune supranaturală.

Vrem sau nu vrem, idolii muzicii rock sunt văzuţi ca nişte dumnezei, ei dirijează îmbrăcămintea şi tunsoarea, marca de bere consumată sau parfumul folosit. Lor li se dedică aproape tot timpul liber, fanii ascultând la nesfârşit muzica idolilor. Studii de psihologie afirmă că la vârsta adolescenţei, tinerii sunt tentaţi să imite comportamentul pe care-l descoperă la persoana idolatrizată. Tânărul caută să-şi imite idolul, de la look, gesturi, şi dacă e posibil, până la… însuşirea gusturilor culinare. Fanul trăieşte cu sentimentul că alegerea îi aparţine de fiecare dată, însă din nefericire, se poate ajunge uneori la distrugerea propriei personalităţi, el nemaifiind decât un straşnic imitator.

clapton-is-god-stencilÎn general, fanii nu scapă nicio informaţie referitoare la formaţiile şi liderii îndrăgiţi; sunt dispuşi deseori să facă mari sacrificii financiare pentru a intra în posesia unui DVD rar, a unui poster sau tricou cu însemnele trupei idolatrizate. Idolatrizarea poate merge până la a scrie cu graffiti într-o staţie de metrou „Clapton is God” [Eric Clapton (n.n.) este Dumnezeu], cum s-a întâmplat la Londra. Dar să admitem că astfel de cazuri sunt izolate. Asemenea şi cazul sinuciderii tânărului Jonathan Keiselberg (20 de ani) la aflarea veştii că vocalistul Rob Halford părăsise trupa Judas Priest.

Cu toate acestea, replica vine de îndată, mulţi fani afirmă că „muzica contează, nu înfăţişarea sau viaţa privată a starurilor”. Această idee îşi pierde consistenţa dacă amintim că unele trupe au făcut carieră datorită exclusiv imaginii, a „spectacolelor-şoc”, mesajelor şocante şi nu virtuozităţii artistice sau muzicii lor cu valoare artistică (lucru confirmat în interviuri de Alice Cooper, Venom etc.).

Sunt primul care afirmă că muzica rock a dat nenumăraţi muzicieni de o valoare incontestabilă. De multe ori însă, au trăit în mari patimi sau au avut în chip vădit influenţe oculte, satanice în muzica lor, punând astfel sub semnul întrebării izvorul inspiraţiei lor… Poţi avea oare inspiraţie luminată de Sus, când interesul artistului este pentru partea întunecată a vieţii?

Problema e că, imitând idolul şi comportamentul său imoral, se ajunge la o obişnuinţă, la o familiaritate cu răul, cu păcatul. Obişnuinţa aceasta duce la patimă, la atrofierea simţului care-ţi spune ce este bine şi ce este rău.

Aţi putea crede că starurile rock neagă cu vehemenţă ideea cum că ar fi manipulatorii tinerilor care îi idolatrizează. Nicidecum, ci cu multă dezinvoltură, unii recunosc că aceasta este adevărata realitate. Un veteran al muzicii rock, Keith Richard (chitarist la Rolling Stones), afirma: „Ştiu ce înseamnă să manevrezi mase întregi de oameni – cum făcea Adolf Hitler. Când sute de oameni sunt ca unul singur, devin un mecanism. Este fascinant şi totodată înfiorător. La un moment dat poţi avea senzaţia că această masă amorfă se află în stăpânirea ta, dar nu-i adevărat. Nu o poţi controla, dar o poţi manipula şi tu ştii asta, pentru că altfel nu ar fi venit la concert”. Şi vocalistul Mike Muir de la formaţia Suicidal Tendencies e convins că tinerii fani pot fi manipulaţi: „Explicându-le războiul şi drogurile, unii, curioşi, nu vor întârzia să le încerce. Rolul meu e sa le ofer delirul pe scenă şi să-i excit. Tuşeul pedagogic nu e treaba mea, îl las profesorilor şi părinţilor…”.

Citam la începutul articolului pe Bono de la U2, care spunea: „N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri”. Ceea ce îndeobşte nu se prea ştie e că numărul dispariţiilor premature dintre artiştii rock este extrem de mare. Nu sunt puţini artiştii care şi-au bătut joc de darul vieţii. Ei au rămas în conştiinţele rockerilor ca monştrii sacri. Nefericită sintagmă „monştrii sacri”, având în vedere că vieţile lor sunt un fel de Vieţile Sfinţilor pe de-ndoaselea.

Iată nişte adevăruri, pomenite obiectiv în presa de specialitate, şi care nu pot fi tăgăduite.

O bună parte din liderii rock caută în droguri „experienţe inedite şi creativităţi sporite”. Curentul psychedelic [de la psihedelic – care provoacă viziuni, halucinaţii, vise prin drogare (n.n.)] se naşte tocmai în urma acestor îndrăzneli; dar Syd Barrett, lider al grupului Pink Floyd (formaţia iniţiatoare a stilului), abuzează de iarbă (marijuana) şi acid (LSD), devenind o legumă umană. Syd a supraviețuit, dar cu creierul tulburat, intoxicat. A fost prima victimă dintr-un şir foarte lung… După puţini ani, în perioada curentului hippy (numit şi flower-power), devine tot mai îndrăgită ideea vieţii fără prejudecăţi, adică să încercăm tot ce se poate, muzical – sexual – medicamentos.

brian_jones-rolling-stonesDrogurile devin o modă, un mod de viaţă, şi ca urmare, tragediile se ţin lanţ: la 3 iulie 1969, este găsit în piscină Brian Jones (îmbibat cu alcool şi drog) de la Rolling Stones; la 3 septembrie 1970, moare Al Wilson de la grupul american Canned Heat, cu diagnosticul supradoză (overdose).

janis-joplin-woodstockLa 17 septembrie 1970, moare poate cel mai mare chitarist al rockului, Jimmy Hendrix – geniu şi maniac, dependent de droguri în scurta sa viaţă (28 ani).

În acelaşi an, la 4 octombrie 1970, tulburătoarea Janis Joplin moare, cu zeci de înţepături în braţ – de la heroină.

Pe 3 iulie 1971, Jim Morrison – simbolul revoltei adolescentine, liderul grupului The Doors, este descoperit în cadă, mort. Se pare că tot din cauza drogurilor şi a alcoolului. În martie 1969, el fusese acuzat de comportament imoral, lasciv, pe scenă; se pare că era beat.jim-morrison

În 1975, Gary Thain (ex-bassist al veteranei trupe progresive Uriah Heep), după lungi probleme cu excesul de alcool, moare din cauza unei supradoze.

Apar în această perioadă, şi se impun treptat, rockul hard & heavy, punk-ul.

Apare moda turneelor mondiale (impuse de manageri veroşi). Acestea cer mult efort fizic şi psihic din partea cântăreţilor rock. Stresaţi, obosiţi, ei apelează des la droguri şi alcool pentru a-i fortifica.

Apare o noua serie de decese: Tim Buckley (muzician american), din cauza unei supradoze de heroină, la 29 iunie 1975.

În august 1977, la numai 42 de ani, pleacă din această lume şi cel mai adulat cântăreţ de Rock’n’Roll, Elvis Presley. Fusese găsit mort în baie. Cauza: drogurile!

sid_viciousVedetele curentului punk şi fanii lui au băgat spaima în populaţia britanică de la sfârşitul anilor ’70. Ei purtau inele în nas, tricouri sfâşiate şi umblau beţi şi drogaţi. În topul răzvrătirilor s-a aflat Sex Pistols. Vocalul acestui grup punk, Sid Vicious, avea un comportament total ieşit de sub control şi era permanent îndopat de heroină. În octombrie 1978, este acuzat de uciderea prietenei sale, Nancy Spungen, însă a doua zi după eliberarea pe cauţiune, Sid Vicious va muri în urma unei supradoze de heroină.

keith-moon-the-whoÎn 1979, pe 7 septembrie, Keith Moon, bateristul grupului The Who şi personalitate extravagantă a muzicii rock, moare la numai 31 ani. Cauza – excesul de alcool.

În 21 februarie 1980, vocalistul Bon Scott al grupului AC/DC, dependent toată viaţa de droguri şi alcool, este găsit mort prin asfixiere, în maşină. Autopsia dovedeşte că Bon băuse o jumătate de sticlă de whisky.

Tot în seria acestor decese îl putem pune şi pe toboşarul John Bonzo Bonham de la grupul Led Zeppelin, răpus în acelaşi an 1980, la 25 septembrie, de excesul de alcool (sufocare în somn după comă alcoolică).

Făcând un salt de zece ani, aflăm că Andrew Wood, vocalist al grupului Mother Love Bone, a decedat în 1990 din cauza, bineînţeles, a unei supradoze de droguri. Amintim aici şi moartea vocalistului de la grupul Queen, Freddie Mercury, la 24 noiembrie 1991, deşi cauza a fost alta: maladia SIDA, contactată datorită relaţiilor intime homosexuale întâmplătoare.

steve_clarkÎn acelaşi an 1991, chitaristul Steve Clark al grupului Deff Leppard cade victimă aceloraşi demoni care au distrus mulţi muzicieni rock: alcoolul şi drogurile. El a fost găsit mort în apartamentul său.

kurt-cobain-c10102157_jpeg_jpgÎn 1994 (8 aprilie), lumea rockului e zguduită de sinuciderea unuia dintre cei mai adulaţi cântăreţi rock ai anilor ’90 – Kurt Cobain, vocalistul grupului Nirvana. Pricinile se pare că au fost drogurile şi, după cum mărturisea des, sila de viaţă.

Ca prin minune, Phil Anselmo, vocalistul grupului Pantera, scapă cu viaţă, după ce s-a aflat cinci minute în moarte clinică din cauza unei injecţii cu heroină (doză mortală) pe care şi-a făcut-o după terminarea unui show în Dallas.

michael-hutchenceÎn galeria victimelor abuzului de alcool şi droguri intră şi Michael Hutchence, vocalistul grupului INXS. El a fost găsit la Ritz Hotel din Sydney – dezbrăcat şi spânzurat cu cureaua de la pantaloni. Deşi cele mai multe păreri consideră că gestul e rezultat al consumului de droguri, sunt şi voci care afirmă că el ar putea fi cauzat de unele probleme sentimentale.

Acestea sunt, din nefericire, doar câteva cazuri adunate din presa de specialitate de pe vremea când pregăteam teza de licenţă în teologie, cu o lucrarea despre muzica rock. Wikipedia, celebra enciclopedie free, a avut ideea de a face însă o listă cvasi-completă a artiştilor din zona rock care au decedat – List of deaths in rock and roll. Din cele vreo 475 de nume pomenite acolo, mai mult de jumătate nu au apucat vârsta de 50 de ani, murind prematur din cauza drogurilor, a unor accidente sau a unor boli, ceea ce ne poate pune foarte tare pe gânduri…

jimi-hendrix-chitaraEste adevărat ca sunt şi persoane implicate în fenomenul rock care au reuşit prin eforturi susţinute să renunţe la droguri (exemple: Eric Clapton, Steve Tyler, Johnny Winter etc.), iar unii dintre aceştia chiar să înceapă a păşi pe calea spre Hristos. E îmbucurător acest aspect, dar asta nu schimbă datele problemei şi nu transformă rockul într-o pajişte cu miei!

Jimmy Hendrix, care e considerat cel mai mare chitarist al muzicii rock, afirma într-un interviu: „Când cânt, e ca si cum m-aş afla într-o corabie de vis. Nu ştiu unde merg, dar puteţi veni toţi cu mine…”. Hendrix şi alţi lideri ai muzicii rock nu ştiu unde merg, dar ne îmbie să mergem împreună cu ei. Scriptura spune: multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii (Pilde 16, 25). Oare de ce căutaţi pe Cel Viu între cei morţi? (Luca 24, 5).

Vă rog să-i pomenim și pe ei după putere în rugăciunile noastre!

© Laurențiu Dumitru
Textul a apărut inițial în Revista OrthoGraffiti, nr. 19 / martie 2011.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Anunțuri

De ce creștinii nu cred în reîncarnare

beli-andjeo

Înviere sau reîncarnare?

Vorbind despre înviere este necesar a pomeni de una din marile ispite în care se încurcă creștinii – credința în reîncarnare, învățătura conform căreia sufletul supraviețuiește morții trupului pentru a reveni mai apoi într-un nou trup. Uneori se vorbește despre reîncarnarea prin care trec ființele umane, alteori aria se lărgește și vorbim despre metempsihoză – ceea ce presupune transmigrația sufletului în orice formă de viață (animal, plantă, chiar mineral). Desigur că fiecare om e liber să creadă ce dorește, doar că aici încerc să limpezesc altceva, că cele două concepte sunt vederi diferite pe aceeași temă, deci nu pot sta împreună; în consecință nu te poți numi creștin (deci al lui Hristos), crezând în reîncarnare.

Spuneam că aceasta este o mare ispită pentru că, grosso modo, lumea se împarte în două: credință în înviere și credință în reîncarnare, lucru întărit și de Mircea Eliade într-una din lucrările lui.

A spune că învierea și reîncarnarea pot coexista într-un sistem filosofic sau religios înseamnă lipsă de cultură teologică. Nu poți fi creștin și să crezi în reîncarnare, pentru că te afli în conflict cu litera Scripturii, dar și cu duhul ei. În istoria de douăzeci de veacuri a Bisericii nu veți găsi nici măcar un sfânt părinte care să fi susținut reîncarnarea sau metempsihoza. Ideea mult vehiculată cum că s-ar fi scos din canonul biblic pasaje care vorbeau despre reîncarnare este nerealist, întâi pentru că ar fi fost contrazise de alte versete din aceeași Scriptură și totuși Biblia este un tot unitar extraordinar, deși are numeroși autori, care au scris de-a lungul mai multor veacuri. Iar dacă cineva vede diferențe fundamentale între Vechiul și Noul Testament, îi amintim că Noul este desăvârșirea celui Vechi, ridicarea lui la măsura harului adus de vestea cea bună a Evangheliei. Pe de altă parte, putem spune că Sfânta Scriptură se poate recompune din citatele Sfinților care au comentat și tâlcuit Scripturile. Dacă s-ar fi scos intenționat anumite pasaje așa-zis pro-reîncarnare, ele ar fi fost totuși imposibil de scos din comentariile Părinților la cărțile Scripturii.

De ce un creștin nu poate crede în reîncarnare? Pentru că temelia vieții noastre duhovnicești este Învierea din morți a lui Hristos. Noi credem și mărturisim că Hristos a restaurat natura umană prin patimile, moartea și Învierea Sa. Dacă El a înviat, și noi vom învia.

Spune Sfântul Apostol Pavel „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27), iar Eclessiastul zice: „iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eclessiastul 12, 7).

Noi avem un Dumnezeu personal, viu, iubitor. Într-un anumit sens, reîncarnarea se „potrivește” unei spiritualități panteiste, care vorbește de un dumnezeu impersonal, prezent în toate și identificat cu natura însăși, un dumnezeu in necomunicare cu creatura sa.

Dacă am trece prin mai multe trupuri, cu care vom învia? De ce ar trebui să ispășim în altă viață, dacă avem la-ndemână tămăduire prin tainele Bisericii și iertarea o putem primi în chip real, după cum Însuși Hristos ne-a încredințat? Cum am putea să ne reîncarnăm în câine, pisică, fluture sau în diverse plante, după unele idei vehiculate în Orient, dacă noi socotim că omul e cununa creației lui Dumnezeu, singura care are conștiință religioasa? De ce ar mai trebui să pomenim părinții ori bunicii trecuți la Domnul dacă ei se reîncarnează pe undeva prin alte locuri?

Întrebările sunt retorice, însă cu ele vreau să întăresc ideea că cele două concepte (reîncarnarea și învierea) sunt diferite, diametral opuse chiar. Nu putem crede în ambele simultan. E ca și cum ne-am închina icoanelor și, în același timp, am spune că închinarea la icoane este nepotrivită.

Pentru noi, creștinii, a crede în reîncarnare ar însemna să nesocotim întru totul cuvintele lui Hristos și însuși rostul venirii Lui în lume. Dacă omul ar fi putut să ajungă la desăvârșire prin reîncarnări succesive, înseamnă că nu era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să vină în lume.

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruNoi credem că omului îi este dat o singură dată să moară, apoi vine judecata, întâi cea particulară, la 40 de zile de la moarte, când sufletul se va duce în locul cuvenit rânduit de Dumnezeu, în rai sau iad. Până la judecata universală a întregii lumi, a întregii creații, cei plecați dincolo își pot schimba prin rugăciunile Bisericii „destinul” în veșnicie. Ceea ce de obicei este numit sfârșitul lumii este, în fapt, o restaurare a lumii noastre, când va fi cer nou și pământ nou și învierea de obște a morților, a unora spre veselie și a altora spre osândă. Abia apoi, în această creație transfigurată, omul va cunoaște mântuirea și veșnicia alături de Treimea cea de o ființă și nedespărțită!

Hristos a înviat din morţi!
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din mormânturi
Viață dăruindu-le.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Foto: Fresca Îngerul Alb (Beli anđeo) de la Mănăstirea Mileseva, Serbia

Proști, troglodiți… de ce nu și teroriști?!

Orlando

M-am întristat foarte tare aflând de masacrul din clubul gay din Orlando, Florida, SUA, soldat cu 50 de morți și 53 de răniți (cifrele sunt aproximative la acest moment). Credeți că se înțelegea de la sine că m-am întristat? Nu, tocmai ce am citit pe diverse pagini că, de bună seamă, ortodocșii se bucură de moartea gay-ilor…

Apoi am aflat că autorul atacului terorist este un american musulman radical. Însă iarăși, citesc pe mai multe pagini că nu e vorba despre islam aici, ci despre homofobie… Stângiștii sunt în ceață, nu mai știu de partea cui sunt, agenda lor promovând și susținând deopotrivă comunitățile LGBT și migrația masivă a arabilor spre Europa. Nu cred că vom mai vedea prea curând manifestări cu bannere înduioșătoare în genul LGBT Against Islamophobia (v. foto). De altfel, pedeapsa cu moartea pentru homosexuali există în câteva țări musulmane…

LGBT against Islamophobia

Totuși, Remus Cernea a găsit un răspuns uluitor care a împăcat și capra și varza ideologică… de fapt sunt de vină creștinii ortodocși. Într-o postare de pe facebook, el explică cum e cu spiritul urii. Acest spirit al urii este cauza fundamentală a ororii produse prin atacul armat. Iar atunci când impulsurile criminale sunt asociate cu accesul lejer la arme, riscul ca astfel de situații îngrozitoare să se petreacă este major. Fraza are logică și era de apreciat dacă se oprea aici. Dar nu a fost de ajuns… de ce să nu profite Remus Cernea de acest trist eveniment pentru a lovi în ortodocși spunând că și ei sunt vinovați de același spirit al urii?!…

Iată ce spune mai departe… Din nefericire, acest spirit al urii ne este binecunoscut și în România întrucât el este răspândit și amplificat de către Coaliția pentru Familie prin demersul antidemocratic de a schimba constituția pentru a lovi în persoanele LGBT.

coalitia-pentru-familie

Nu-mi spuneți că, în fapt, spune altceva sau că este decupat din context, căci rolul analogiilor este tocmai acela de a arăta asemănări, similitudini între fenomene, obiecte, noțiuni etc. Altfel spus, nu-i chiar așa mare diferență între actul terorist al americanului musulman și demersul Coaliției pentru Familie din România. Aceasta, într-adevăr, e o mare cutezanță și batjocură la adresa unor oameni care nu au dorit nimic altceva decât ca familia să rămână familie și să nu-i fie deturnat sensul milenar de ideologia LGBT a vremurilor noastre. Totuși, de la proști și troglodiți la criminali sau teroriști este un drum lung, tare lung…

De altfel, dacă în situațiile similare, de la Paris sau Londra, au murit oameni, în Orlando au murit… homosexuali. În semn de solidaritate cu victimele, după tragedia de la Orlando, Primăria Parisului a arborat pe fațadă drapelul Gay, nu pe cel al Statelor Unite.

primaria-parisului

Ce-i cu homofobia aceasta și de ce se pune mereu în cârca ortodocșilor? Conform DEX-ului avem două sensuri: 1. frica de homosexualitate sau frica de homosexuali, 2. adversiunea, dezaprobarea, discriminarea, ura față de homosexualitate și față de persoanele de această orientare sexuală.

Primul sens al cuvântului e prea light pentru a-l lua în discuție, al doilea este definit prin mai mulți termeni care la rândul lor ar trebui explicați. Grosso modo, e vorba de faptul că ortodocșii arată ură față de homosexuali. Despre absurdul acestui lucru am scris aici:  Dacă ne rugăm pentru homosexuali, cum am putea să-i urâm?

Ideologia LGBT nu lucrează cu DEX-ul, ci în fapt îi numeşte homofobi pe toți cei ce cred că homosexualitatea este imorală. Corect. Aici m-ați prins… și eu cred că homosexualitatea este imorală, deci sunt homofob, deși, repet, nu-i urăsc pe homosexuali, nu arăt adversiune față de ei și nici nu-mi este frică (!?) de ei. 

Știți însă că Hristos Domnul, Iubitorul de oameni, S-a pironit pe Cruce pentru noi toţi, deci şi pentru homosexuali? Dar și Hristos, ca și Sfântul Pavel mai apoi, a socotit homosexualiatea imorală. De aici se deduce că Iubitorul de oameni Hristos urăște oamenii… La astfel de concluzii absurde te pot duce noile definiții corect politice.

Mântuitorul a iubit lumea, dar a condamnat păcatul. Am mai spus-o, de fapt numai condamnând păcatul, iubeşti lumea. Cred că homofobi sunt toţi cei care se feresc să aibă convingeri ferme, toţi cei care se feresc să deranjeze cu părerile lor pe cineva…

Sunt încredințat că toate aceste nedreptăți, supărări și mâhniri ce se fac creștinilor se vor socoti la judecată ca o mucenicie lăuntrică.

© Laurențiu Dumitru

Păcatul, libertatea și dragostea

sadness_by_rockthenations1

Păcatul este călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu. Îl numim deseori și fărădelege pentru că voia lui Dumnezeu se vădește din legile Sale.

Păcatul este vechi de zile, fiind anterior creării omului, venind din lumea cea spirituală, prin căderea îngerilor ce au dorit să fie asemenea lui Dumnezeu. În lumea materială păcatul a intrat prin neascultarea protopărinților noștri Adam și Eva.

Păcatul este ieșirea din ascultarea de Dumnezeu, este zidul pe care îl ridicăm între noi și Dumnezeu.

Chiar dacă uneori pare a fi dulce, la capătul lui este otravă.

Păcatul este minciună, pentru că îți dă senzația că te împlinește. În realitate, omul pătimaș, cel care-și folosește toate puterile sufletești spre a păcătui, știe din experiență că o patimă cu cât este mai mult hrănită, cu atât este mai flămândă.

Păcatul este un fel de moarte. Nu vorbim niciodată despre o moarte a sufletului, însă există o moarte sufletească – viața celor pentru care păcatul este o a doua natură. Paradoxul este că la polul opus, Sfinții, deși morți, ei sunt vii. Păcatul e cel ce zădărnicește efortul nostru pentru mântuire, de aceea trebuie să-l conștientizăm, să luptăm cu el, să-l spovedim, să-l părăsim și să tămăduim rănile lui. Dar pentru aceasta trebuie mai întâi să-l vedem, să-l recunoaștem. Spunea un sfânt că mai mare decât a vedea îngerii este a ne vedea propriile păcate. Ne rugăm deseori ca Domnul să ne dea să ne vedem propriile păcate, să conștientizăm starea de cădere, de iad, ca văzându-ne și smerindu-ne să ne venim în fire, să putem să ne întoarcem la Cel fără de păcat, la Cel ce este Însăși Viața și izvorul vieții – Hristos.

Hristos este antidotul morții. Sensul unei însănătoșiri reale de bolile noastre sufletești este unirea cu Hristos, chiar dacă uneori este relativă, alteori temporară, din pricina nestatorniciei noastre. Avem însă viață atât timp cât stăm lângă potirul în care este Viața. Departe de Dumnezeu viața nu e viață, căci nu e deplină. Sfântul Ioan de Kronstadt spunea în acest sens: „Unirea cu Dumnezeu este ţelul de căpetenie al vieţii noastre, iar păcatul se opune acestuia, la modul absolut. De aceea, fugiţi de păcat ca de cel mai cumplit vrăjmaş, ca de cel ce ucide sufletul, pentru că o viaţă fără Dumnezeu înseamnă moarte. Să ne pătrundem de menirea noastră, să ţinem minte mereu că obştescul nostru stăpân ne cheamă să ne unim cu El”.

Păcatul, libertatea și dragostea

Întotdeauna libertatea a implicat riscuri.

Dumnezeu Însuși a riscat ruina creației Sale pentru a nu-i știrbi libertatea, zice Pr. Prof. Dumitru Stăniloae în Dogmatica sa. În absența libertății, omul ar fi fost un roboțel cuminte și întru totul ascultător. Dar Dumnezeu a riscat și riscă mereu ruina creației sale pentru a nu-i știrbi libertatea. De aceea folosirea responsabilă a libertății se dovedește a fi un semn al iubirii.

Păcatul este folosirea fără discernământ a darului libertății. Suntem liberi, dar suntem și responsabili pentru tot ceea ce facem. Libertatea nu înseamnă însă lipsa constrângerilor, nu înseamnă a face ce vrei. Sau putem face ce vrem, dacă am învățat deja Iubirea. Nu e de mirare că Fericitul Augustin îndeamnă: „Iubește și fă ce vrei!” pentru că iubirea este cea care ne învață toate, căci faptele noastre vor fi atunci, pe cât e omenește posibil, între hotarele iubirii.

Hristos spune: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 21). În consecință, alegerea păcatului, ca încălcare a poruncilor, este semn de neiubire. Nimeni nu poate spune că iubește pe Dumnezeu, dacă în mod conștient și constant, de bună voie, lucrează păcatul în viața sa.

„Opusul păcatului nu este virtutea, ci libertatea”, zicea Soren Kierkegaard. Abia atunci când te opui păcatului alegi de fapt libertatea, adevărata libertate. Căci altfel, alegând păcatul, omul devin rob al păcatului.

Mulți vorbesc astăzi despre „chingile dogmei creștine” care îngrădesc libertatea, când de fapt este vorba de cu totul altceva – îndemnul Bisericii fiind de a nu deveni robi ai păcatului, ci liberi de păcat. Biserica, deci, nu îngrădește libertatea nimănui, dar are datoria de a modela această libertate spre binele persoanei: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu sunt toate de folos” (I Corinteni 6, 12).

Priviți la omul pătimaș care deseori își vede ruinată viața din cauza diverselor dependențe, care deși vrea să se îndrepte, deseori nu poate (chiar dacă unii ar spune că e liber să facă ce dorește, iată că nu mai poate lucra binele!), ajungând la vorba Apostolului Pavel care spunea smerindu-se pe sine: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc” (Romani 7, 19).

Același Apostol Pavel Pavel afirma: „Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi sunteți, robii aceluia căruia vă supuneți: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?” (Romani 6, 16). De asemenea, Sfântul Ioan Evanghelistul întărește toate acestea: „Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei, și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însa I-au răspuns: Noi suntem sămânța lui Avraam și nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: veți fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun. Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr” (Ioan 8, 31-36).

Dincolo de cuvinte, fiecare om simte pe inima sa că ascultarea de cel pe care-l iubește îl apropie de cel iubit. Așa cum cel îndrăgostit caută să intre în voia omului drag, așa și cel care se apropie de Dumnezeu simte că păcatul îl desparte de dragostea Lui. Nu în sensul că Dumnezeu nu l-ar mai iubi, dar așa ni s-a dat să simțim asta – ca un copil ce știe că mama sa se va mâhni dacă va face o boroboață.

Fără darul libertății nu ar mai fi păcat, dar nici virtuți… Mântuitorul respectă așadar libertatea de voință a fiecăruia: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

De la duhovnicul meu am aflat cândva o pildă. Se spune că Împăratul Arcadiu, dorind să se răzbune pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care critica deseori de la amvon luxul de la palat, a întrebat câțiva sfetnici apropiați cum să-l pedepsească pe acesta. Unii au sugerat să-i confiște averea, să-l exileze, să-l întemnițeze sau să-l omoare. Un alt sfătuitor, care cunoștea mai îndeaproape pe Sfântul Părinte, a spus că niciuna din aceste pedepse nu-i va aduce vreo pagubă.

– Dacă îi veți confisca averea, vor suferi săracii, căci nimic din ce are nu ține pentru sine. Dacă îl veți exila, nu se va mâhni, căci tot pământul este al lui Dumnezeu. Dacă-l veți întemnița, va săruta și lanțurile din dragoste pentru Hristos, iar dacă-l veți omorî, îl veți uni mai repede cu Hristos, a spus sfetnicul împăratului.- Atunci dară, cum poate fi pedepsit? -Există un singur mod de a-l pedepsi pe Părintele Ioan: faceți-l să păcătuiască, fiindcă acest om de nimic nu se teme mai mult decât de păcat…

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruCâți nu ne tânguim pentru diverse neajunsuri, suferințe și pierderi, în timp ce marea și adevărata dramă a noastră este faptul că nu lepădăm păcatul, singurul lucru care ne poate despărți de Dumnezeu. Nu știu câți conștientizăm că păcatul făcut constant, cu bună știință, este tot un soi de necredință (uneori chiar te poate întoarce la necredință!)… Asta este una din problemele inerente firii noastre căzute. Credința în Dumnezeul cel Viu aduce după sine un fel de „strâmtorare” (ar fi absurd să pretindem a trăi credința după gustul fiecăruia). Paradoxal însă, această nevoință, acest exercițiu al luptei cu păcatul, atunci când sunt biruitoare, sunt cele ce ne oferă o conștiință curată și adevărata libertate după care orice om tânjește.

Din fericire Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a ne curăți de păcate prin baia spovedaniei.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Celor ce spun „Hristos da, Biserica nu!”

hristos-hilandar-copie

„Hristos da, Biserica nu!”. Aceasta vorbă am auzit-o mulți într-o formă sau alta – deseori sună astfel: „Creștinismul da, Biserica nu”, „cred în Dumnezeu, dar nu-mi plac preoții” „urăsc religia, dar iubesc pe Hristos” etc… Pentru că toți aceștia, într-un fel sau altul, oferă credit lui Hristos, consider că e bine să aflăm ce este de fapt Biserica și cum s-a raportat Iisus Hristos la ea.

Subiectul acesta l-am abordat deseori în discuțiile față către față, în diverse situații, pentru a înțelege care sunt motivațiile lăuntrice ale persoanelor care, deși se consideră credincioase, preferă să stea departe de viața Bisericii, încă uneori chiar sunt virulenți atunci când discută despre rostul Bisericii sau al slujitorilor ei.

Termenul de biserică are mai multe înțelesuri. Socotesc că cei care critică Biserica se referă la ea, grosso modo, adică pe deantregul, fără a intra în amănunte. Însă amănuntele ne descoperă lucruri foarte interesante.

Biserica – lăcaș

Așadar, biserica are mai întâi sensul de lăcaș de cult, spațiul sacru în care se săvârșește Sfânta Liturghie, precum și toate Tainele, cele șapte laude, diverse ierurgii sau rugăciuni. În bisericile – lăcaș de cult – se adună credincioșii pentru a fi în comuniune, pentru a se împărtăși de harul Duhului Sfânt, pentru a aduce slavă lui Dumnezeu și a asculta cuvânt de învățătură.

Biserica – lăcaș a fost preînchipuită în Vechiul Testament de Cortul sfânt făcut de Moise (la porunca lui Dumnezeu), de Templul de la Ierusalim și de sinagogi. Termenul de sinagogă, în greacă, înseamnă „a reuni”. Ceea ce pentru cultul mozaic reprezintă sinagoga, reprezintă biserica pentru creștini. Pe linie istorică observăm că este o continuitate. Pe de altă parte, lăcașuri de cult sunt în mai toate marile religii, iar scopul lor este limpede – săvârșirea serviciilor religioase specifice.

Când negăm rostul bisericii ca lăcaș de cult, de fapt spunem că ceea ce se întâmplă în acest spațiu este neimportant sau neesențial. Din punctul acesta de vedere, aceste lăcașuri ar putea, așadar, să și lipsească. Tot astfel și clericii care deservesc lăcașurile – arhiereii, preoții, diaconii.

Unii spun „mă rog și acasă, n-am nevoie de biserică”. E drept că ne putem ruga și acasă, chiar avem îndemnul Mântuitorului în acest sens („Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” – Matei 6, 6). Dar ce se întâmplă, de fapt, într-o biserică? Aici creștinii practicanți se roagă Domnului, laudă pe sfinți, mulțumesc pentru binefacerile primite, aici își botează pruncii, se curăță de păcate prin Spovedanie, caută tămăduire prin slujba Maslului, cer binecuvântare Domnului pentru a deveni din doi unul – prin Cununie, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului la sfârșit de Liturghie. Așadar în lăcașul de cult se săvârșesc mai multe slujbe, unele din ele neputând fi săvârșite acasă, în odaia noastră. Negând, deci, rostul lăcașului de cult și al preoției sacramentale, te văduvești cu totul de harul divin ce se revarsă din Tainele Bisericii, de spovedanie, de Împărtășire etc.

Totuși Hristos, nu altcineva, este cel care instituie Tainele, El a întemeiat așezământul preoției (al hirotoniei), El a spus că păcatele se dezleagă prin mărturisire preotului, El a îndemnat pe cei bolnavi să se arate preoților, El a rânduit medicamentul mântuirii – Sfânta Împărtășanie. Hristos socotește toate acestea esențiale, fundamentale. Cei ce cred în El, ar fi bine să se aplece cu atenție și asupra cuvintelor Lui. Cum poți, așadar, să te numești credincios Lui, dacă cuvintele Sale nu le asculți și îndemnurile nu le împlinești.

Mai amintim că Hristos și-a început lucrarea misionară într-o sinagogă („Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a sculat să citească” – Luca 4, 16). După obiceiul Său – înseamnă că frecventa regulat sinagoga din Nazaret.

Dar încă și mai înainte, la vârsta de 12 ani, Iisus S-a rătăcit în Ierusalim și a fost găsit după trei zile în Templu. Voi reaminti aici întreg fragmentul evanghelic pentru că aduce lumină în chestiunea discutată aici. „Şi părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi, sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau. Şi, socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude și printre cunoscuți. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Şi toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui. Şi, văzându-L, rămaseră uimiți, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutați? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 41-49). Când peste ani va alunga negustorii de la Templu, Iisus va spune: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile” (Marcu 11, 17).

Așadar, Iosif și Maria împreună cu Iisus au cinstit cu mare râvnă Templul. Ei mergeau an de an să serbeze Paștele la Ierusalim, iar Hristos accentuează că, în Templu fiind, este în ale Tatălui Său. Înțelegem din toate acestea că Dumnezeu sălășluiește în lăcașuri făcute de mâini omenești, iar slava Domnului a umplut Templul Domnului.

Ce spune Dumnezeu lui Solomon după ce acesta a zidit Templul? „Şi i-a zis Domnul: Am auzit rugăciunea ta și cererea ta cu care te-ai rugat către Mine și ți-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfințit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci și vor fi ochii și inima Mea acolo în toate zilele” (III Regi, 9, 3). Încă și mai mult decât în vremea legii celei vechi, Hristos – Dumnezeu a dat Bisericii Sale o slavă demnă de vremea harului…

Biserica – Trupul tainic al lui Hristos

Termenul de Biserica mai are și un al doilea sens, acela de așezământ sfânt în care se săvârșește mântuirea oamenilor. Ea este întemeiată de Hristos prin jertfa Sa de pe Cruce și Învierea din morți și apare ca o comunitate de credincioși în ziua Cincizecimii (Rusaliilor), când în urma propovăduirii Sfântului Petru au primit credința și s-au botezat „ca la trei mii de suflete” (cf. Fapte 2, 41).

Capul Bisericii este Hristos, iar Biserica este trupul Lui, ne spune Sf. Apostol Pavel (Efeseni 1, 22-23). Noi cu toții, cei ce am primit Taina Botezului, suntem mădulare ale Bisericii, al cărei cap EL este. Biserica este vie și va dăinui până la sfârșitul veacurilor, pentru că în ea lucrează neîntrerupt Duhul Sfânt („nici porțile iadului nu o vor birui” – Matei 16, 18). Ea cuprinde și pe cei ce s-au săvârșit din viața aceasta, de aici și rugăciunile pentru cei plecați dintre noi, și ei mădulare ale aceluiași trup.

Simbolul de credință (Crezul) enumeră însușirile Bisericii: Ea este una, sfântă, sobornicească și apostolească, însușiri ce le găsim în Biserica Dreptslăvitoare (Ortodoxă) care, spunem noi, a păstrat nealterată învățătura transmisă de Mântuitorul Hristos Sfinților Săi Apostoli și prin aceștia lumii întregi. Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu este mântuire”.

Așadar, cei ce spun – Hristos da, Biserica nu! – înțeleg acum că Hristos este nedespărțit de Biserica Sa, care continuă activitatea Acestuia în lume.

Mai există un aspect ușor de sesizat: motivația unora de a sta departe de binecuvântarea Bisericii nu e legată de Biserica în sine, ci de slujitorii Bisericii, mai bine spus, de unii dintre aceștia. Într-adevăr, nu întotdeauna slujitorii Bisericii se ridică la măsura înaltei demnități preoțești. Nu ascundem asta și nu încercăm să cosmetizăm realitatea, sunt în cler și persoane fără vocație sau care s-au încurcat pe drumul vieții. Însă modul cum mass-media tratează subiectele negative legate de viața Bisericii este de cele mai multe ori malițios și, deseori, hilar. Cazurile nefericite prezentate sunt extrem de puține și de cele mai multe ori aceste abateri sunt și prompt sancționate. Generalizările ce se fac uneori fac rău tuturor, mai ales acelor mulți preoți vrednici ce fac o misiune ireproșabilă. Dar oare ce credință este aceea care este zădărnicită de lipsa de moralitate a vreunui preot? Cine, spre exemplu, renunță să mai caute vindecare în spitale pentru că a auzit de medici care iau mită?

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruDin păcate cele bune ale Bisericii nu se prea doresc promovate în media laică – activitatea misionară a Bisericii, asistența social-filantropică ce a luat o mare amploare în ultimii ani (cantine sociale și brutării, centre de zi pentru copii sau vârstnici, centre comunitare, centre de urgență pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale violenței domestice, pentru victime ale traficului de persoane etc.). Se estimează că prin intermediul programelor și proiectelor sociale, Biserica acordă servicii sociale unui număr de peste 200.000 de beneficiari anual.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Pot fi toate religiile descoperite de Dumnezeu?

hristos-a-inviat

Pe fondul atacurilor teroriste ce s-au înmulțit în vremurile noastre, mulți se întreabă pe bună dreptate dacă toate religiile pot fi de la Dumnezeu. Adică, în cuvinte mai simple – orice credință ce își revendică apariția în chip supranatural, prin descoperire de la Dumnezeu, oare chiar provine de la El?

Observ că în unele medii se vorbește despre credință într-un fel mai aparte, sincretist, amestecat. Spre exemplu, am auzit deseori spunându-se că toate religiile sunt versanții aceluiași Tabor, cărări ce duc spre același vârf, căi ce au aceeași finalitate.

În spațiul oriental circulă o pildă care spune că niște orbi au pipăit odată un elefant și fiecare a descris întregul după porțiunea pipăită (fildeșii ca două oase mari, trompa ca un tub, urechile ca niște evantaie, picioarele ca niște coloane, părțile laterale ca un zid care respiră, coada ca o frânghie); nici unul nu a mințit în descrierea lui, fiecare dintre ei l-a descris corect, dar, atenție, nu complet. Elefantul era exact cum fusese descris, dar și ceva mai mult decât atât. Așa-zișii mari inițiați care au cugetat la Dumnezeu au descris ceea ce au socotit ei că este Dumnezeu. Concluzia pildei orientale este aceasta: toate religiile sunt adevărate în felul lor, toate descriu, mai mult sau mai puțin complet, pe Dumnezeu…

O astfel de abordare merită a fi detaliată din perspectivă ortodoxă, cu riscul de a fi socotită retrogradă sau extremistă. Cei cu viziuni sincretiste, după ce l-au citit pe Mircea Eliade, gândesc că ortodocșii care proclamă unicitatea lui Hristos și a Bisericii Lui în istorie nu au habar de „mituri, imagini și simboluri”… Ei vor să spună că există mituri universal valabile, bunăoară mitul jertfei sau, spre exemplu, că despre potop se vorbește în mai multe culturi ale lumii. Tot astfel, creștinismul vorbește de ridicarea la Cer a Mântuitorului la patruzeci de zile de la Învierea Sa din morți. Însă povestiri despre dispariții misterioase și neobișnuite ale unor eroi din mijlocul poporului se găsesc în multe culturi. În mitologia aztecă (plecarea lui Quetzalcoatl în chip de flacără), în cea chineză (zborul împăratului Galben pe spinarea unui dragon de aur), în cea iudaică (ridicarea la cer a profetului Ilie într-un car de foc), în cea islamică (urcarea la cer a profetului Mahomed pe spatele animalului fabulos Burak).

Ortodoxia recunoaște existența unor reminiscențe din revelația primordială făcută de Dumnezeu lui Adam și transmisă oral din generație în generație… Omenirea întreagă a suferit după căderea în păcat de o așa numită „nostalgie a paradisului” și a nădăjduit în venirea unui Mântuitor sau Răscumpărător. Dar de aici până la a afirma că toate religiile sunt modalități diferite de a ajunge la același „obiectiv” – Dumnezeu – este un drum lung. Regele David cel inspirat de Dumnezeu va spune ferm: „toți dumnezeii neamurilor sunt idoli” (Psalmi 95, 5).

Aceleași medii spun că toate religiile te învață să faci binele și acesta-i cel mai important lucru. Se accentuează deseori aspectul moral al religiilor. Dar, evidențiind doar morala, se neglijează astfel celelalte aspecte ce definesc ceea ce îndeobște numim religie: doctrina și cultul. Morala, practica virtuților, nu are valoare în sine, ci doar dacă este fundamentată doctrinar în adevăr. Am observat că există totuși tendința de a mărturisi că o morală în sine, autonomă, ce nu se sprijină pe un sistem religios, este fără sens. Lucru îmbucurător și un pas înainte…

Se vorbește foarte des astăzi despre „diversitatea ce trebuie văzută în unitate”, despre „unitatea transcendentală a religiilor” etc. Dar ce este acest sincretism? „Sincretismul religios este concepția potrivit căreia toate religiile poseda același adevăr în străfundul lor ezoteric și sunt în mod egal valide ca mijloc de mântuire. Această idee e deosebit de atractivă pentru inteligențele deosebite, căci prin aceasta omul poate avea impresia că reconciliază adevărurile tuturor religiilor și, în același timp, se situează puțin deasupra tuturor tradițiilor” (Ieromonahul Damaschin, „Răsăritul Răsăriturilor. De la religiile orientale la Ortodoxia răsăriteană”, Epifania, 1-3/1998).

Ortodoxia are o poziție clară despre sincretismul religios. Mai multe adevăruri înseamnă de fapt nici un adevăr. Învățătura pe care Hristos a lăsat-o Bisericii Sale nu este una dintre multele religii, nu este una dintre căi – ea este „Calea”. Exclusivismul acesta nu e al nostru, ci al Evangheliei, nu-i vorba de trufie, ci de mărturisirea credinței așa cum ne-au învățat Sfinții Părinți dintotdeauna. Bunăoară, în logica sincretismului, a crede în Învierea Domnului sau în reîncarnare e cam același lucru, dar, văzând astfel lucrurile, Jertfa lui Hristos nu mai are nici o valoare, devine nesemnificativă.

Scrierile de istoria și fenomenologia religiilor promovează intens sincretismul și lipsa de discernământ printre creștini. Aceste lucrări, grandioase de cele mai multe ori, păcătuiesc prin faptul că, deși se arată a fi obiective, ele nu lămuresc clar aspecte legate de Revelația dumnezeiască („pentru a nu fi subiective, părtinitoare”). Spunea publicistul Dan Ciachir într-un interviu: „Iertați-mă, dar eu nu pot sa folosesc acea Istorie a religiilor scrisă de Mircea Eliade, în care creștinismul devine un fel de partid într-un parlament în care deține câteva procente. În acest cadru el nu mai reprezintă revelația pe care noi ne-o asumam” (Radu Dorin Micu, Dialoguri cu Dan Ciachir – Pentru o Ortodoxie realistă, Editura Anastasia).

Despre tragedia unei astfel de abordări strict obiective a religiilor vorbește și Emil Cioran: „(…) de vreme ce refuzi să le ierarhizezi, pe care s-o preferi, pentru care să te pronunți și ce divinitate să invoci? Cum să-ți imaginezi un specialist în istoria religiilor rugându-se? Sau, dacă se roagă cu adevărat, atunci își neagă învățătura, se contrazice, își ruinează Tratatele, în care nu figurează nici un zeu adevărat, în care nici un zeu nu-i mai presus de altul… Suntem toți, în frunte cu Eliade, niște foști credincioși, suntem toți niște spirite religioase fără religie” (Emil Cioran, Exerciții de admirație, Ed. Humanitas).

Pentru cei ce cred în Hristos, religiile revelate sunt Iudaismul Vechiului Testament (ca „pedagog spre Hristos” este deci incomplet, nedesăvârșit), iar la plinirea vremii Creștinismul, când ni s-au descoperit nouă toate prin Hristos Domnul. Mahomedanismul, deși sincretiștii îl numesc „religie a Cărții”, este, din perspectivă creștină, o compilație de texte arabe și iudeo-creștine, deci completări și deformări ale revelației. Iar prin aprecierea că sunt prooroci mai mari decât Fiul lui Dumnezeu, implicit vorbim de relativizarea Jertfei lui Hristos. Ortodoxia însă, după cum spuneam, recunoaște existenta unor reminiscențe din revelația primordială făcută de Dumnezeu lui Adam și transmisă oral din generație în generație, prezente în religiile lumii. Dar asta este eminamente o lucrare omenească, naturală, nu supranaturală sau revelată. Altfel spus, acestea sunt de fapt niște sisteme morale, filozofii sau mentalități religioase.

Auzim deseori spunându-se că nu contează ce credință ai, căci toți ne închinăm aceluiași Dumnezeu. Așa să fie oare? Atunci ce rost să fi avut oare jertfa milioanelor de martiri care au simțit că n-au unde sa caute odihnă decât la Fiul lui Dumnezeu, martiri care nu au voit să se despartă de El pentru nimic din lumea acesta trecătoare, pieritoare! În logica sincretistă, Sfinți Mari Mucenici ca Ștefan, Gheorghe, Dimitrie, Pantelimon sau Brâncoveanu Constantin au murit degeaba pentru că nu aflaseră că „nu contează cui te închini și că toate religiile sunt bune în felul lor”.

Cei ce dezvoltă o gândire sincretistă se raportează de altfel destul de straniu la persoana istorică a lui Hristos numindu-l de obicei „mare învățat”, „mare inițiat”. Așa-l numesc și unii guru orientali.

În cărțile de popularizare a sincretismului religios, Iisus este prezentat invariabil alături de Rama, Krishna, Hermes, Moise, Orfeu, Platon, ca fiind unul dintre ei. Poate fi Hristos un inițiat, ne-a lăsat El felul acesta de a-I percepe viața și învățătura? Iisus Hristos spune despre Sine: „Eu sunt ușa” (Ioan 10, 9), „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30), „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), „Eu sunt Calea, Adevărul și Viata. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). În special Evanghelistul Ioan Îl descrie pe Hristos accentuând dumnezeirea Sa: „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). După cum vedem, Mântuitorul nu ne-a lăsat alternativa acesta de a-L numi „mare inițiat”… El spune că a venit în lume să dea mărturie despre adevăr (cf. Ioan 18, 37). Indiferent cât am discuta pe această temă, un lucru este clar: Iisus Hristos ori este într-adevăr cine spune că este – Dumnezeu întrupat – și Cuvintele Sale sunt adevărate, ori este un escroc, un mincinos, un înșelat care s-a numit pe Sine Dumnezeu, Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor al lumii etc. Tertium non datur! Deci dacă Iisus nu e cine spune că este, atunci nici măcar numirea de „mare inițiat” nu i se potrivește…

Credincios lui Hristos nu poate fi acela care Îl consideră doar un „mare inițiat”, ci cel care împlinește Cuvintele Lui și spune: „Cred și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Cel Prea Înalt”. Mântuirea ne-o câștigăm de altfel printr-o relație vie cu El, prin Biserică. Despre cine se mântuiește sau nu dincolo de hotarele Bisericii doar Dumnezeu știe. Duhul suflă unde dorește, Dumnezeu mântuiește pe cine dorește, chiar și dintre necreștini. Ceea ce se înțelege mai greu uneori este faptul că mântuirea celor dintre păgâni care au împlinit din fire cele ale legii, neștiind de Hristos, nu este un argument pentru a susține că orice religie ar fi de la Dumnezeu. În ce ne privește, noi creștinii ținem Calea mântuirii pe care ne-a arătat-o Hristos – capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), căci întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi (Faptele Apostolilor 4, 12).

Asta nu ne împiedică a avea dragoste față de toți, fără osebire. Sfântul Siluan Athonitul vorbea despre iubirea neexclusivistă pe care trebuie să o avem pentru toată zidirea. Tot astfel, un alt Sfânt, Ioan Maximovici, era în stare să se roage la căpătâiul unui bolnav o noapte întreagă, indiferent de credința lui (creștină, evreiască, islamică sau budistă).

Dar ce vină au necreștinii, s-ar putea întreba cineva pe bună dreptate. N-au nicio vină, Dumnezeu îi caută și-i așteaptă și pe ei, că El i-a zidit. Sfântul Apostol Pavel spune ucenicului său Timotei că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți (I Timotei 2, 4-6).

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruAjungând în acest punct, trebuie să amintesc de un dialog antologic purtat pe această temă în anul 1991 de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Sorin Dumitrescu împreună cu Părintele Constantin Galeriu, dialog concretizat prin editarea cărții „Dialoguri de seară” (Ed. Harisma). Iată deci discuția: „G.L.: Părinte, fiecare religie e un răspuns coerent în problemele fundamentale! / Pr. G.: Nu e coerent în orice religie. / A.P.: Atunci de ce este unul condamnat să se nască într-un spațiu incoerent? / Pr. G.: Nu e blestemat, ci fiecare e chemat să caute adevărul și această chemare o are fiecare, în zestrea originară, pentru că originar a fost dată omului revelația primordială și dorul de a cunoaște plenitudinea. / G.L.: Dar reiese că în căutarea adevărului el pleacă mai jos decât mine? / Pr. G.: Nu, pentru că Dumnezeu îl judecă potrivit patrimoniului spiritual pe care-l are. Nu-l va osândi pentru asta, ci îl va osândi, în sensul că, deschizându-i-se ușa către o viziune mai deplină, el a refuzat. (…) / A.P.: Bine, părinte, dar el caută în interiorul sistemului religios cum și noi căutăm într-al nostru. / Pr. G.: Iisus spune: Va fi propovăduită Evanghelia la toate neamurile. Vinovat sunt eu ca nu o propovăduiesc, și mai cu seamă dacă o propovăduiesc greșit” (Dialoguri de seara, Ed. Harisma).

Revenind la pilda orientală de care pomeneam la-nceput, putem concluziona că doar în Hristos, Cel ce a deschis ochii orbilor, putem vedea întregul elefant.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

 

Argumente pentru o mai deasă împărtășire

l9-76chalice3

Creștinul se împărtășește în diverse chipuri de Dumnezeu. Ne împărtășim de har prin prezența la slujbe, ne împărtășim prin cuvântul viu al Evangheliei sau prin cuvântul predicii rostit de preot, prin cântările liturgice, dar și prin prezența harică a icoanelor. Tot ceea ce se oferă în slujbele Bisericii este hrană duhovnicească. Dar există o hrană mai presus de acestea, mai deplină, împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Cuvintele lui Hristos sunt foarte explicite: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54) sau „Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).

Nu e nimic mai trist decât ca la sfârșitul Sfintei Liturghii, când preotul ieșind în fața ușilor împărătești cu sfântul potir în mână rostind: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!” – să nu vină nimeni sau doar cinci persoane din care patru sunt copii. Cu toate acestea, deși puțini se împărtășesc, toți cei prezenți, de obște, răspund liturgic: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”.

Pe de altă parte, nu e nimic mai îmbucurător decât să vezi biserici în duminici oarecare de peste an cum se împărtășesc câte două sute de credincioși. Dar pentru o astfel de atmosferă pascală în fiecare duminică se cer preoți jertfitori, care să spovedească mai des, să țină des cateheze, să fie mereu în biserică, cu timp și fără timp.

Este adevărat că primirea Sfintei Împărtășanii cere o pregătire serioasă, însă cum de s-a ajuns în situația ca fiind prezent mereu la fiecare Liturghie duminicală, spre exemplu, să nu te împărtășești decât de două trei ori pe an, o dată uneori sau nici măcar atât? Cu multă mâhnire în cuvânt, părintele Iulian Stoicescu, unul din preoții martiri ce a suferit în închisorile comuniste, spunea: „La noi (la ortodocși) parcă s-ar zice la Liturghie cu frică, cu credință și cu dragoste să stați deoparte… Lumea se împărtășește tot mai rar”.

Avem mărturii care ne arată că în primele veacuri toți creștinii se împărtășeau la fiecare Liturghie (mai puțin cei ce aveau oprire din cauza păcatelor mari, care de altfel ieșeau de la slujbă împreună cu catehumenii – cei ce se pregăteau de botez – când începea efectiv ceea ce astăzi numim Liturghia credincioșilor). Ieșirea din catacombe a Bisericii lui Hristos după anul 313 a adus provocări noi „turmei mici” și prigonite a lui Hristos. Pe fondul unei relaxări morale adusă de libertatea de manifestare a credinței și a privilegiilor oferite Bisericii, mulți din cei doritori de asceză au preferat să ia calea pustiei.

În plus „mulțimea” încă necatehizată începuse să se apropie fără frică și cutremur de Împărtășanie. Astfel s-au înmulțit predicile care insistau pe pregătire, post și examen de conștiință amănunțit, dar pentru că mulți aud, dar puțini înțeleg, s-a și rărit totodată apropierea de Sfintele Taine. Într-un fel asta s-a întâmplat și la noi în țară după anii de oprimare comunistă, asemănătoare în anumite privințe cu prigoana primelor veacuri. Deschiderea bruscă spre o lume necatehizată, dar și deprinderile de ani buni a făcut ca în conștiința poporului să se întărească ideea că împărtășirea trebuie să aibă loc doar la praznicele mari de la sfârșitul posturilor de durată. Nu e de mirare că Împărtășania este numită în popor păștițe, identificându-se astfel împărtășirea cu praznicul Învierii, deși, de bună seamă, oricând se slujește Sfânta Liturghie credinciosul s-ar putea împărtăși.

Însa tema desei împărtășiri a început să fie foarte discutată în ultimii ani în Biserică (în conferințe, simpozioane, cateheze parohiale), mai ales în 2014, ales de Biserica Ortodoxă Română drept An omagial euharistic.

Subiectul este încă destul de sensibil, mai ales datorită acestor deprinderi de care pomeneam, deși experiența bimilenară a Bisericii aduce nenumărate argumente pentru o mai deasă împărtășire. În fapt, toți sfinții mari ai Bisericii au încurajat practica împărtășirii dese.

Cine decide până la urmă această ritmicitate cu care un credincios se poate împărtăși? De bună seamă că duhovnicul său, însă nu o poate face singur și, în special, nu o poate impune. Din discuțiile pe care le-am purtat cu mai mulți duhovnici experimentați, am dedus ca nu e îndeajuns să îndemni la o mai deasa împărtășire, asta depinde și de felul în care fiul duhovnicesc trăiește viața sa în Hristos, depinde de dorul său după Dumnezeu, de intensitatea credinței lui, de ritmicitatea cu care el își cercetează duhovnicul, depinde așadar și de regularitatea cu care el se spovedește. Aceasta este motivația argumentării noastre, pentru a da un imbold și a aduce un plus de limpezime și înțelegerea că viața creștină se trăiește la căldura Sfântului Potir, căci o mai deasă împărtășire va fi până la urmă și rodul unui efort personal mai susținut pe calea credinței. Biserica, prin glasul preotului, ne cheamă, din păcate noi nu răspundem glasului Ei. Ne cheamă pentru a ne pune în comuniune cu Hristos.

Mântuitorul Hristos, după săvârșirea minunii înmulțirii pâinilor în pustie, se va adresa mulțimii prin cuvintele: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51), apoi „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru mine și Eu întru el… Cel ce mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine… Cel ce mănâncă această pâine va trăi în vecie” (Ioan 6, 53-58).

Există în conștiința multor creștini ideea că Împărtășania este un fel de premiu, de coroniță, o recunoaștere a unei vieți ireproșabile. Dar preotul când împărtășește pe credincioși nu spune că se împărtășește robul lui Dumnezeu pentru că nu are păcate, ci „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Așadar ne însănătoșim și primim iertare prin Spovedanie, dar chiar și prin Împărtășanie. Dacă suntem bolnavi sufletește, ne adresăm Doctorului prin excelență – Hristos. Dacă Biserica a fost deseori asemănată cu un spital al celor păcătoși și trecători, unul din medicamente este Sfânta Împărtășanie. Sfântul Ignatie Teoforul numea Împărtășania „medicament al nemuririi”, adică ea este pentru noi mijlocul prin care dobândim viața veșnică. Duhovnicește vorbind, este chiar periculos a socoti Împărtășania – coroniță, premiu, pentru că o condiție esențială a apropierii de Sfintele Taine este inima înfrântă și smerită, cugetarea la propria nevrednicie.

cina-cea-de-taina-manastirea-stavronikitaApostolul Pavel atenționează pe creștinii din Corint: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Corinteni 11, 28).

Așadar, să nu ne împărtășim cu nevrednicie, ci să se cerceteze omul pe sine. Adică fiecare să-și vadă starea sa lăuntrică și să caute, chiar dacă nu este vrednic, să se învrednicească, pregătindu-se după cuviință, prin spovedanie, prin pocăință curată. Dar pregătirea aceasta, oricât de ireproșabilă ar fi, nu-l va face vrednic. După criteriul vredniciei, nimeni nu este vrednic să se împărtășească. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că de-ar fi cineva sfânt ca Ioan Botezătorul și tot nu ar fi vrednic să se împărtășească. Sunt multe păcate opritoare de la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, iar duhovnicii care spovedesc pe credincioși sunt datori să atragă atenția asupra lor. Dar dacă cineva are păcate opritoare, deci se află sub osânda canoanelor, nu se poate împărtăși nici des, nici rar, nu se poate împărtăși deloc până nu dă semne de îndreptare. De aceea se cere cercetare de sine și a nu ne împărtăși cu nevrednicie. Se înțelege deci că încercarea noastră de a conștientiza importanța și valoarea împărtășaniei o facem către toți, dar pașii necesari pentru apropierea de Ea se vor face într-o împreună lucrare cu duhovnicul. Nimeni nu se poate împărtăși după cum socotește de cuviință, chiar dacă prin unele locuri astfel de accidente se întâmplă din necunoașterea rânduielilor Bisericii.

Este însă ciudat faptul că cei mai mulți se simt nevrednici să se împărtășească, deși aud chemarea liturgică: „cu credință și cu dragoste apropiați-vă!” în tot timpul anului în Duminici și sărbători, totuși la Paște sau la Crăciun se împărtășesc. Sfântul Ioan Gură de Aur pentru a scoate pe cei din vremea lui din acest fals silogism, le spune: Dacă ești vrednic o dată pe an, atunci ești vrednic și în fiecare zi. Iar dacă nu ești vrednic în fiecare zi, nu ești vrednic nici o dată pe an.

Cei care trăiesc într-o bună rânduială, ținând posturile și rugându-se, frecventând Biserica și având conștiința apartenenței lor la Trupul Bisericii, având așadar „haină de nuntă” (Matei 22, 12), primesc de cele mai multe ori binecuvântare pentru a se împărtăși atunci când, în special în posturile mari, solicită aceasta. Către unii ca aceștia, în special, se referă îndemnul spre o mai deasă împărtășanie al Sfântului Ioan Gură de Aur.

Unele catehisme mai vechi pomenesc orientativ de împărtășirea în cele patru posturi mari sau măcar o dată pe an, de Paște. Acestea însă s-au spus pentru a-l îndemna pe cel ce stă departe de împărtășire ca măcar așa, o dată pe an, să se apropie de Împărtășanie. Totuși, sunt duhovnici care socotesc pe bună dreptate că a te împărtăși o dată pe an nu înseamnă a avea o viață creștină.

Mulți dintre cei ce fac apologia unei rare împărtășanii spun că „mai bine mai rar, dar cu evlavie”. Argumentul pare onest, dar este contrazis de practică. Dimpotrivă, cu cât te împărtășești mai rar, cu atât mai mult putem vorbi de lipsă de pregătire, de atenție, de pază a gândurilor sau amânarea spovedaniilor. Întârzierea, amânarea vin deseori din nepăsare, din delăsare. Sfântul Chiril al Alexandriei îi numește leneși pe cei ce se împărtășesc rar. Socotesc că grija, evlavia, viața duhovnicească sporesc printr-o mai deasă împărtășire, căci același Sfânt Chiril zice: „Preacuratele Taine alungă neputința, adorm războiul sălbatic al trupului, omoară patimile”.

Unii se tem că o deasă împărtășire îi va face să cadă în formalism, în rutină sau nepăsare, că vor ajunge să bagatelizeze astfel primirea Trupului și Sângelui Mântuitorului. Cu siguranță că există acest risc, dar aici intervine și rolul duhovnicului de a găsi calea potrivită pentru fiecare. Totuși, există mai degrabă riscul bagatelizării prin rara împărtășire. Ce am mai putea spune de îndemnul Sfântului Vasile cel Mare care într-una din scrisorile sale recomanda să se împărtășească creștinul în fiecare zi din post!?

Să nu uităm că a ne împărtăși este un act de credință, că prin împărtășire vestim moartea și Învierea Domnului (cf. I Corinteni 11, 26). Toți marii sfinți s-au împărtășit des. Desigur că mulți dintre ei au fost și slujitori ai altarului și se împărtășeau de fiecare dată când slujeau Liturghia, mulți dintre ei săvârșind-o zilnic. Avem mărturii despre sfinți care trăiau doar cu Sfânta Împărtășanie, în special în posturile mari.

Este adevărat însă că pustnicii nu se împărtășeau foarte des. Dar situația acestora nu este un argument în favoarea unei rare împărtășanii, pentru că de fapt ei se împărtășeau ori de câte ori aveau posibilitatea să o facă. Ei refuzau deseori primirea preoției, dar Împărtășania nu o refuzau dacă aveau posibilitatea de a ajunge în răstimpuri la praznice, în unele obști. Este cunoscut cazul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca ce a trăit 47 de ani de pustnicie în singurătate absolută, dar și aceasta când are prilejul să se împărtășească nu va ezita, cerându-i Cuviosului Zosima să-i aducă Sfintele Taine la malurile Iordanului pentru a o împărtăși.

Și chiar dacă pustnicii și zăvorâții datorită asprimii vieții lor nu ajungeau să se împărtășească des, trebuie să pomenim și situațiile minunate când unii ca aceștia primeau Împărtășania din mâinile îngerilor (Onufrie pustnicul, spre exemplu). Iar avva Pafnutie vorbește de întâlnirea avută cu patru monahi asceți tineri care ziceau că sunt împărtășiți de două ori pe săptămână (sâmbăta și duminica) de către un înger al Domnului. Ca să se încredințeze că aceștia grăiesc adevărul, avva Pafnutie a rămas împreună cu ei ca să vadă minunea cu ochii lui (v. Proloagele de la Ohrida, 12 iulie). Cum ar putea cel ce poartă de grijă tuturor făpturilor și dă hrană la bună vreme să nu se îngrijească și de hrana cea dătătoare de viața a drepților Lui de care lumea nu e vrednică?

Foarte important este faptul că în rugăciunile de la Împărtășanie se atenționează: „Ca nu cumva stând prea mult deoparte de cuminecarea cu Tine să ajung pradă vânării lupului gândit cu mintea (diavolul, nn.)”. Dacă preotul nu trebuie să cadă pradă acestei ispite, înseamnă că nici credinciosul nu trebuie să primească o astfel de ispită.

Sfântul Nicodim Aghioritul într-unul din textele sale despre vătămarea adusă de rara împărtășanie amintește de un cuvânt al Cuviosului Paladie, care, la rândul său, povestește despre avva Macarie Egipteanul. Acesta, după ce a tămăduit o femeie care prin lucrarea diavolului apărea oamenilor în chip de iapă, i-a dat următorul sfat: „Niciodată să nu lipsești de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci să te împărtășești frecvent, fiindcă aceasta lucrare diavolească ți-a venit fiindcă nu te-ai împărtășit cinci săptămâni și, plecând de aici, demonul a găsit loc și te-a ispitit”.

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruChiar dacă puțini credincioși se împărtășesc des, totuși mulți dintre aceștia își aduc în fiecare duminică pruncii la biserică pentru împărtășire, ceea ce este un lucru foarte bun, fiind de mare folos pentru creșterea lor trupească și sufletească. La vârsta prunciei aceștia se pot împărtăși chiar și pe mâncate, iar până la șapte ani nu este necesară nici postire, nici spovedanie în prealabil.

Cel Care Se dăruiește pe Sine în Împărtășanie, Hristos Mântuitorul, îi primește pe copiii care vin la El, căci ne-a îndemnat zicând: „Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia” (Luca 18, 16). Pentru noi, cei maturi, este important să devenim precum pruncii, adică fără de răutate, de aceea ideal ar fi ca împreună cu copiii să se împărtășească și părinții.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]