Pot fi toate religiile descoperite de Dumnezeu?

hristos-a-inviat

Pe fondul atacurilor teroriste ce s-au înmulțit în vremurile noastre, mulți se întreabă pe bună dreptate dacă toate religiile pot fi de la Dumnezeu. Adică, în cuvinte mai simple – orice credință ce își revendică apariția în chip supranatural, prin descoperire de la Dumnezeu, oare chiar provine de la El?

Observ că în unele medii se vorbește despre credință într-un fel mai aparte, sincretist, amestecat. Spre exemplu, am auzit deseori spunându-se că toate religiile sunt versanții aceluiași Tabor, cărări ce duc spre același vârf, căi ce au aceeași finalitate.

În spațiul oriental circulă o pildă care spune că niște orbi au pipăit odată un elefant și fiecare a descris întregul după porțiunea pipăită (fildeșii ca două oase mari, trompa ca un tub, urechile ca niște evantaie, picioarele ca niște coloane, părțile laterale ca un zid care respiră, coada ca o frânghie); nici unul nu a mințit în descrierea lui, fiecare dintre ei l-a descris corect, dar, atenție, nu complet. Elefantul era exact cum fusese descris, dar și ceva mai mult decât atât. Așa-zișii mari inițiați care au cugetat la Dumnezeu au descris ceea ce au socotit ei că este Dumnezeu. Concluzia pildei orientale este aceasta: toate religiile sunt adevărate în felul lor, toate descriu, mai mult sau mai puțin complet, pe Dumnezeu…

O astfel de abordare merită a fi detaliată din perspectivă ortodoxă, cu riscul de a fi socotită retrogradă sau extremistă. Cei cu viziuni sincretiste, după ce l-au citit pe Mircea Eliade, gândesc că ortodocșii care proclamă unicitatea lui Hristos și a Bisericii Lui în istorie nu au habar de „mituri, imagini și simboluri”… Ei vor să spună că există mituri universal valabile, bunăoară mitul jertfei sau, spre exemplu, că despre potop se vorbește în mai multe culturi ale lumii. Tot astfel, creștinismul vorbește de ridicarea la Cer a Mântuitorului la patruzeci de zile de la Învierea Sa din morți. Însă povestiri despre dispariții misterioase și neobișnuite ale unor eroi din mijlocul poporului se găsesc în multe culturi. În mitologia aztecă (plecarea lui Quetzalcoatl în chip de flacără), în cea chineză (zborul împăratului Galben pe spinarea unui dragon de aur), în cea iudaică (ridicarea la cer a profetului Ilie într-un car de foc), în cea islamică (urcarea la cer a profetului Mahomed pe spatele animalului fabulos Burak).

Ortodoxia recunoaște existența unor reminiscențe din revelația primordială făcută de Dumnezeu lui Adam și transmisă oral din generație în generație… Omenirea întreagă a suferit după căderea în păcat de o așa numită „nostalgie a paradisului” și a nădăjduit în venirea unui Mântuitor sau Răscumpărător. Dar de aici până la a afirma că toate religiile sunt modalități diferite de a ajunge la același „obiectiv” – Dumnezeu – este un drum lung. Regele David cel inspirat de Dumnezeu va spune ferm: „toți dumnezeii neamurilor sunt idoli” (Psalmi 95, 5).

Aceleași medii spun că toate religiile te învață să faci binele și acesta-i cel mai important lucru. Se accentuează deseori aspectul moral al religiilor. Dar, evidențiind doar morala, se neglijează astfel celelalte aspecte ce definesc ceea ce îndeobște numim religie: doctrina și cultul. Morala, practica virtuților, nu are valoare în sine, ci doar dacă este fundamentată doctrinar în adevăr. Am observat că există totuși tendința de a mărturisi că o morală în sine, autonomă, ce nu se sprijină pe un sistem religios, este fără sens. Lucru îmbucurător și un pas înainte…

Se vorbește foarte des astăzi despre „diversitatea ce trebuie văzută în unitate”, despre „unitatea transcendentală a religiilor” etc. Dar ce este acest sincretism? „Sincretismul religios este concepția potrivit căreia toate religiile poseda același adevăr în străfundul lor ezoteric și sunt în mod egal valide ca mijloc de mântuire. Această idee e deosebit de atractivă pentru inteligențele deosebite, căci prin aceasta omul poate avea impresia că reconciliază adevărurile tuturor religiilor și, în același timp, se situează puțin deasupra tuturor tradițiilor” (Ieromonahul Damaschin, „Răsăritul Răsăriturilor. De la religiile orientale la Ortodoxia răsăriteană”, Epifania, 1-3/1998).

Ortodoxia are o poziție clară despre sincretismul religios. Mai multe adevăruri înseamnă de fapt nici un adevăr. Învățătura pe care Hristos a lăsat-o Bisericii Sale nu este una dintre multele religii, nu este una dintre căi – ea este „Calea”. Exclusivismul acesta nu e al nostru, ci al Evangheliei, nu-i vorba de trufie, ci de mărturisirea credinței așa cum ne-au învățat Sfinții Părinți dintotdeauna. Bunăoară, în logica sincretismului, a crede în Învierea Domnului sau în reîncarnare e cam același lucru, dar, văzând astfel lucrurile, Jertfa lui Hristos nu mai are nici o valoare, devine nesemnificativă.

Scrierile de istoria și fenomenologia religiilor promovează intens sincretismul și lipsa de discernământ printre creștini. Aceste lucrări, grandioase de cele mai multe ori, păcătuiesc prin faptul că, deși se arată a fi obiective, ele nu lămuresc clar aspecte legate de Revelația dumnezeiască („pentru a nu fi subiective, părtinitoare”). Spunea publicistul Dan Ciachir într-un interviu: „Iertați-mă, dar eu nu pot sa folosesc acea Istorie a religiilor scrisă de Mircea Eliade, în care creștinismul devine un fel de partid într-un parlament în care deține câteva procente. În acest cadru el nu mai reprezintă revelația pe care noi ne-o asumam” (Radu Dorin Micu, Dialoguri cu Dan Ciachir – Pentru o Ortodoxie realistă, Editura Anastasia).

Despre tragedia unei astfel de abordări strict obiective a religiilor vorbește și Emil Cioran: „(…) de vreme ce refuzi să le ierarhizezi, pe care s-o preferi, pentru care să te pronunți și ce divinitate să invoci? Cum să-ți imaginezi un specialist în istoria religiilor rugându-se? Sau, dacă se roagă cu adevărat, atunci își neagă învățătura, se contrazice, își ruinează Tratatele, în care nu figurează nici un zeu adevărat, în care nici un zeu nu-i mai presus de altul… Suntem toți, în frunte cu Eliade, niște foști credincioși, suntem toți niște spirite religioase fără religie” (Emil Cioran, Exerciții de admirație, Ed. Humanitas).

Pentru cei ce cred în Hristos, religiile revelate sunt Iudaismul Vechiului Testament (ca „pedagog spre Hristos” este deci incomplet, nedesăvârșit), iar la plinirea vremii Creștinismul, când ni s-au descoperit nouă toate prin Hristos Domnul. Mahomedanismul, deși sincretiștii îl numesc „religie a Cărții”, este, din perspectivă creștină, o compilație de texte arabe și iudeo-creștine, deci completări și deformări ale revelației. Iar prin aprecierea că sunt prooroci mai mari decât Fiul lui Dumnezeu, implicit vorbim de relativizarea Jertfei lui Hristos. Ortodoxia însă, după cum spuneam, recunoaște existenta unor reminiscențe din revelația primordială făcută de Dumnezeu lui Adam și transmisă oral din generație în generație, prezente în religiile lumii. Dar asta este eminamente o lucrare omenească, naturală, nu supranaturală sau revelată. Altfel spus, acestea sunt de fapt niște sisteme morale, filozofii sau mentalități religioase.

Auzim deseori spunându-se că nu contează ce credință ai, căci toți ne închinăm aceluiași Dumnezeu. Așa să fie oare? Atunci ce rost să fi avut oare jertfa milioanelor de martiri care au simțit că n-au unde sa caute odihnă decât la Fiul lui Dumnezeu, martiri care nu au voit să se despartă de El pentru nimic din lumea acesta trecătoare, pieritoare! În logica sincretistă, Sfinți Mari Mucenici ca Ștefan, Gheorghe, Dimitrie, Pantelimon sau Brâncoveanu Constantin au murit degeaba pentru că nu aflaseră că „nu contează cui te închini și că toate religiile sunt bune în felul lor”.

Cei ce dezvoltă o gândire sincretistă se raportează de altfel destul de straniu la persoana istorică a lui Hristos numindu-l de obicei „mare învățat”, „mare inițiat”. Așa-l numesc și unii guru orientali.

În cărțile de popularizare a sincretismului religios, Iisus este prezentat invariabil alături de Rama, Krishna, Hermes, Moise, Orfeu, Platon, ca fiind unul dintre ei. Poate fi Hristos un inițiat, ne-a lăsat El felul acesta de a-I percepe viața și învățătura? Iisus Hristos spune despre Sine: „Eu sunt ușa” (Ioan 10, 9), „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30), „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), „Eu sunt Calea, Adevărul și Viata. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). În special Evanghelistul Ioan Îl descrie pe Hristos accentuând dumnezeirea Sa: „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). După cum vedem, Mântuitorul nu ne-a lăsat alternativa acesta de a-L numi „mare inițiat”… El spune că a venit în lume să dea mărturie despre adevăr (cf. Ioan 18, 37). Indiferent cât am discuta pe această temă, un lucru este clar: Iisus Hristos ori este într-adevăr cine spune că este – Dumnezeu întrupat – și Cuvintele Sale sunt adevărate, ori este un escroc, un mincinos, un înșelat care s-a numit pe Sine Dumnezeu, Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor al lumii etc. Tertium non datur! Deci dacă Iisus nu e cine spune că este, atunci nici măcar numirea de „mare inițiat” nu i se potrivește…

Credincios lui Hristos nu poate fi acela care Îl consideră doar un „mare inițiat”, ci cel care împlinește Cuvintele Lui și spune: „Cred și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Cel Prea Înalt”. Mântuirea ne-o câștigăm de altfel printr-o relație vie cu El, prin Biserică. Despre cine se mântuiește sau nu dincolo de hotarele Bisericii doar Dumnezeu știe. Duhul suflă unde dorește, Dumnezeu mântuiește pe cine dorește, chiar și dintre necreștini. Ceea ce se înțelege mai greu uneori este faptul că mântuirea celor dintre păgâni care au împlinit din fire cele ale legii, neștiind de Hristos, nu este un argument pentru a susține că orice religie ar fi de la Dumnezeu. În ce ne privește, noi creștinii ținem Calea mântuirii pe care ne-a arătat-o Hristos – capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), căci întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi (Faptele Apostolilor 4, 12).

Asta nu ne împiedică a avea dragoste față de toți, fără osebire. Sfântul Siluan Athonitul vorbea despre iubirea neexclusivistă pe care trebuie să o avem pentru toată zidirea. Tot astfel, un alt Sfânt, Ioan Maximovici, era în stare să se roage la căpătâiul unui bolnav o noapte întreagă, indiferent de credința lui (creștină, evreiască, islamică sau budistă).

Dar ce vină au necreștinii, s-ar putea întreba cineva pe bună dreptate. N-au nicio vină, Dumnezeu îi caută și-i așteaptă și pe ei, că El i-a zidit. Sfântul Apostol Pavel spune ucenicului său Timotei că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți (I Timotei 2, 4-6).

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruAjungând în acest punct, trebuie să amintesc de un dialog antologic purtat pe această temă în anul 1991 de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Sorin Dumitrescu împreună cu Părintele Constantin Galeriu, dialog concretizat prin editarea cărții „Dialoguri de seară” (Ed. Harisma). Iată deci discuția: „G.L.: Părinte, fiecare religie e un răspuns coerent în problemele fundamentale! / Pr. G.: Nu e coerent în orice religie. / A.P.: Atunci de ce este unul condamnat să se nască într-un spațiu incoerent? / Pr. G.: Nu e blestemat, ci fiecare e chemat să caute adevărul și această chemare o are fiecare, în zestrea originară, pentru că originar a fost dată omului revelația primordială și dorul de a cunoaște plenitudinea. / G.L.: Dar reiese că în căutarea adevărului el pleacă mai jos decât mine? / Pr. G.: Nu, pentru că Dumnezeu îl judecă potrivit patrimoniului spiritual pe care-l are. Nu-l va osândi pentru asta, ci îl va osândi, în sensul că, deschizându-i-se ușa către o viziune mai deplină, el a refuzat. (…) / A.P.: Bine, părinte, dar el caută în interiorul sistemului religios cum și noi căutăm într-al nostru. / Pr. G.: Iisus spune: Va fi propovăduită Evanghelia la toate neamurile. Vinovat sunt eu ca nu o propovăduiesc, și mai cu seamă dacă o propovăduiesc greșit” (Dialoguri de seara, Ed. Harisma).

Revenind la pilda orientală de care pomeneam la-nceput, putem concluziona că doar în Hristos, Cel ce a deschis ochii orbilor, putem vedea întregul elefant.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

 

Anunțuri