Un cuvânt înainte la o carte despre Viața și minunile Sfântului Mare Mucenic Mina

Dacă n-aș fi primit oarecând ajutorul grabnic și foarte concret al Sfântului Mina, pe când mă aflam în mare necaz și în totală deznădejde, poate că astăzi nu aș fi purces la scrierea acestui cuvânt pentru cartea de față ce laudă viața și minunile sale. Este vorba despre una din acele întâmpinări ale vieții care te doboară pur și simplu, pe care nu știi cum să le gestionezi, pentru că depășesc îndemânările sau efortul personal, una din acele situații din care simți și știi că nu poți ieși decât dacă Dumnezeu face o minune… Fiind vorba și de pagubă financiară la mijloc și cunoscând că Sfântul Mare Mucenic Mina este izbăvitor celor ce suferă pagube, la el am strigat mai întâi. Ajutorul a venit neîntârziat și în chip limpede, cu totul de nebănuit, ajutorul se vădea clar, ca-n lumina zilei. „Cineva” făcuse ca lucrurile să se întâmple în așa fel încât să pot ieși din necaz, nu putea fi o simplă întâmplare. De altfel, noi creștinii nici nu credem că lucrurile sunt … întâmplătoare, adică supuse hazardului, ci toate sunt sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Nu e lucru mai odihnitor decât a mulțumi lui Dumnezeu care lucrează prin sfinții Lui. Nu e lucru mai frumos decât să vezi că în acatiste sunt cuvinte vii care ne învie. Cuvinte nu doar dătătoare de nădejde, ci mai ales cuvinte care se împlinesc întocmai: „…cine te-a chemat pe tine întru ajutor și nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni făcătorule, și tu l-ai trecut cu vederea? Sau cine în pagube fiind și alergând spre ajutorul tău, nu i-ai descoperit paguba lui?”

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care nu a trecut cu vederea rugăciunea cea mucenicească a Sfântului Mina, ci l-a ascultat, l-a întărit și l-a primit în cereștile locașuri, primește grabnic rugăciunile acestuia pentru cei ce îi cer mijlocirea în nevoi.

Cel mai tare m-a impresionat la Sfântul Mare Mucenic Mina nu faptul că-i ajută pe cei aflați în „situații limită”, ci, dimpotrivă, faptul că ajută de multe ori în chestiuni aparent mărunte, banale, aproape de neînțeles… După citirea acatistului său, apropiați sau cunoscuți de-ai mei și-au recuperat chei, genți sau cățelul pierdut. Văzând grabnicul ajutor în cele mărunte (pe care de cele mai multe ori oamenii se rușinează să le ceară), nu poți să nu îți dai seama că Sfântul Mina va fi încă și mai grabnic ajutător în lucruri mai grave, mai importante sau mai urgente, în probleme care ne depășesc puterile, priceperea sau pur și simplu rezolvarea unor grave situații care nu mai depinde cu nimic de noi…

Nu greșesc dacă spun că Sfântul Mina e specializat în astfel de limpeziri de situații, „fără ieșire”. Așa este și perceput, pe drept cuvânt, de către poporul credincios iubitor de Sfinți. Ce naște o astfel de evlavie? De bună seamă că nenumăratele minuni înfăptuite și, mai ales, faptul că aproape întotdeauna cei grabnic ajutați dau mărturie despre aceste lucruri…

Trebuie precizat că minunile nu sunt doar acele fapte palpabile, observabile, demonstrabile, cuantificabile. Multe din minunile trăite de aceia care cer ajutorul Sfinților sunt în fapt prefaceri interioare, sufletești. Sfântul Macarie Egipteanul spunea de altfel că „cea mai importantă dintre toate minunile e întoarcerea celui păcătos”. Însă, de cele mai multe ori, lucrurile acestea se întrepătrund, majoritatea celor ajutați în situații limită de Sfinți realizează că e vremea să se întoarcă cu fața spre Bunul Dumnezeu care le-a arătat din belșug dragoste și bunăvoință. Există însă și oameni care, aidoma unora din vremea Mântuitorului Hristos, pot vedea sau trăi minuni fără să se schimbe lăuntric. Acesta poate că este și motivul „discreției” lui Dumnezeu în multe situații…

Dumnezeu și Sfinții Lui nu sunt și nu trebuie să devină amulete de „accesat” la vreme de necaz. Dumnezeu poate și este mai mult decât atât, dar din păcate, în aceste vremuri tulburi, mass media de can-can a speculat subiectul pentru publicul ahtiat de „senzațional”, a „industrializat” minunile, amestecând minciuna cu adevărul, inventând sau denaturând fapte, creând astfel confuzie și tulburare printre credincioși.

Minunea nu e un număr de scamatorie de circ sau un act de magie, ci este semnul prezenței vii a lui Dumnezeu și a casnicilor Lui, sfinții Bisericii. Stâlpii credinței noastre sunt în fapt două minuni dincolo de puterea noastră de înțelegere: Întruparea și Învierea lui Hristos. Dacă Hristos n-ar fi înviat, zice Sfântul Apostol Pavel, zadarnică este credința lor (a Sfinților Apostoli), zadarnică și credința noastră, a creștinilor (cf. I Corinteni 15, 14). Superioritatea și dumnezeirea învățăturii creștine s-a vădit, mai ales în zorii Creștinismului, prin nenumăratele minuni (tămăduiri, învieri, vorbirea în limbi etc.). Minuni însă se întâmplă și în zilele noastre, semn că Sfinții sunt vii.

Marele Mucenic Mina se dovedește a fi un sfânt foarte „activ” („mâna care descoperi prădăciunile”, după cum e numit în acatistul său), poate și pentru că în lumea noastră predomină abuzurile de tot felul, corupția și nedreptatea socială, deci e mult de lucru pe linia aceasta. Deși Sfântul Mina a suferit nedreptatea până la mucenicescul sfârșit, el este totuși înduioșat de durerile și suferințele celor ce suferă nedreptăți și, pedagogic, le îndreaptă grabnic celor ce-i cer cu osârdie ajutorul…

Vă îndemn să citiți cu credință Acatistul Sfântului Mare Mucenic Mina și să vă încredințați purtării de grijă a Domnului! Prin rugăciunile Sfântului Mina, Dumnezeu să ne miluiască! Amin.

© Laurențiu Dumitru
Noiembrie 2015

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Slujind, între dragoste și datorie

Deseori, după vizionarea unui film, rămâi marcat de câte o situaţie de viaţă, de replica vreunui personaj. Ajunge uneori să te urmărească zile de-a rândul. O frămânţi, o cântăreşti, o întorci pe toate părţile şi încerci să te raportezi cumva la ea.

De curând am revăzut The Painted veil / Vălul pictat (2006), o ecranizare deosebită, mai nouă, după romanul omonim al lui Somerset Maugham. E vorba despre o povestea emoţionantă ce se petrece într-o zonă afectată de holeră, în China anilor ′20 ai secolului trecut; însă nu despre film am de gând să scriu, ci pe marginea unei replici.

Maica stareţă a unui aşezământ catolic din acea zonă afectată de epidemie, o bătrână cu inimă mare, energică, foarte grijulie şi primitoare, se destăinuie unei tinere englezoaice, măcinată sufleteşte, care încerca să se adapteze noilor condiţii de viaţă de acolo.

Maica îi spune printre altele: „M-am îndrăgostit când aveam 17 ani… de Dumnezeu. O fetiţă prostuţă cu noţiuni romantice despre ce înseamnă viaţa unei persoane religioase. Dar dragostea mea era pătimaşă. De-a lungul anilor, sentimentele mele s-au schimbat. M-a dezamăgit, m-a ignorat. Ne-am mulţumit… cu o relaţie de indiferenţă paşnică. Ca vechii soţi care stau pe canapea şi abia dacă-şi vorbesc. El ştie că n-o să-L părăsesc niciodată. Asta e datoria mea. Dar când dragostea şi datoria sunt una, atunci înseamnă că eşti binecuvântat”.

Câţi din cei ce la-nceput aveau o râvnă foarte mare pentru Hristos şi Biserică, încât ar fi mutat şi munţii din loc, nu s-au „trezit” la un moment dat, din diverse pricini – lipsă de atenţie sau discernământ, nelucrare, ispite de-a stânga ori de-a dreapta, primirea gândurilor rele despre Dumnezeu –, departe de tot ce erau sau nădăjduiau, oarecând, să fie?

Ispitiţi puţin câte puţin şi atraşi în cursă, slabi în lucrare, neatenţi la semnele lui Dumnezeu, căzând în păcate care mai de care, unii creştini simt că dragostea lor pentru Domnul s-a răcit şi se mulţumesc cu o… „indiferenţă paşnică”.

Unii aleg să se ascundă de Domnul, să nu mai frecventeze biserica, să nu mai stea înaintea Lui; alţii, dimpotrivă, în ciuda răcirii inimii, rămân înaintea Acestuia şi se tânguiesc cerând ajutor, întărire şi sporirea a ceea ce a mai rămas din dragostea lor.

Aceştia din urmă socotesc că e mai bine şi mai de folos a sta oricum înaintea Domnului, decât a-ţi îndreptăţi fuga de El. Mai bine cu inima rece în faţa Lui, decât departe de El, justificând în fel şi chip depărtarea.

Îl putem învinovăţi de multe pe Dumnezeu – pentru răul din lume, pentru alegerile noastre proaste, pentru oamenii pe care ni i-a scos în cale etc. –, cu toate acestea, în clipele noastre de luciditate, simţim şi ştim că nu El e vinovatul, că El este întâi de toate Bun, Drept, Iubitor de oameni.

Dacă observăm în inimile noastre răceală ori indiferenţă, dacă păcatul ne apasă, e bine să ne amintim clipele în care eram inundaţi de dragostea Lui, să ne luăm putere din acest gând şi să lucrăm după putinţă.

Oricum, odihnă nu avem unde să aflăm în afara Lui, după cum glăsuieşte Sfântul Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68). Să lucrăm din datorie, ca şi Maica stareţă din film, dacă nu mai putem lucra din dragoste! Domnul, văzând statornicia noastră, va face ca dragostea să crească sau să renască şi ne va da iarăşi bucuria cea dintâi, când El ne-a aflat pe noi, şi noi pe El. Decât a nu mai lucra deloc, mai bine a lucra din datorie. Decât a abandona lupta, mai bine a lupta fără dragoste, dar neapărat cu nădejde. E bună şi slujirea încredinţată, fără voie şi, deci, fără de plată, pentru că ne ţine cât de cât treji şi ne pregăteşte iarăşi pentru bucuria cea mare şi binecuvântarea cea dintâi. „Dar când dragostea şi datoria sunt una, atunci înseamnă că eşti binecuvântat”.

„When love and duty are one, grace is within you”.

© Laurențiu Dumitru
Textul a fost apărut inţial pe vechiul blog în aprilie 2008.

[P] Cărțile pe care le cauți!