Șapte ani de la trecerea în veșnicie a Mitropolitului Bartolomeu

Dintotdeauna am avut o sinceră admirație împletită cu un fior lăuntric pentru părinții Arhierei. Pe vlădica Bartolomeu l-am întâlnit o singură dată, la Rohia, prin vara lui ’94 sau ’95. Este primul arhiereu cu care am vorbit față către față, mai apoi, din mila lui Dumnezeu, am avut mai multe fericite prilejuri de a vorbi cu unii dintre ierarhii noștri.

Mă aflam în pelerinaj haiducesc împreună cu câteva colege de facultate și hălăduisem deja vreo săptămână prin tara. Aveam să aflăm din întâmplare, de la un monah, ca vlădica Bartolomeu este aici în concediu și că lucrează cu spor la diortosirea Scripturii, care mai apoi, peste ani, a și văzut lumina tiparului după cum se știe. Ne-am dus așadar, nu fără sfială, să-l deranjăm pentru câteva clipe. Ne-a transmis prin măicuța ce-l ajuta că o să coboare în câteva clipe.

A venit spre noi zâmbind, ne-a binecuvântat cu bucurie sinceră, neprefăcută, ca un părinte de fii, și ne-a cercetat oarecum pe fiecare în parte întrebându-ne de unde suntem, ce studiem, ce citim. S-a bucurat să afle că eram din zona Argeșului, loc de care-l lega multe amintiri frumoase din anii tinereții. Ne-a spus mai apoi că se afla la lucru și la rugăciune și ne-a vorbit despre diortosirea Scripturii, iar mai apoi despre uimirea pe care o avusese de curând, când a fost chemat să sfințească biserica unui schit, ridicată în exact 40 de zile de la punerea pietrei de temelie. Încă era uluit de râvna monahilor și a muncitorilor.

A doua zi l-am revăzut la Liturghia arhierească (săvârșită de PS Iustin Sigheteanul); ÎPS Bartolomeu nu a slujit, ci a stat în față, cu credincioșii, în dreptul scaunului arhieresc deloc așezându-se, binecuvântând diaconii ce-l cădeau în răstimpurile cuvenite, după rânduiala.

Ca teolog și editor, i-am urmărit îndeaproape lucrarea pastoral-misionar-mărturisitoare și activitatea scriitoricească. Mi-am întregit imaginea despre dânsul odată cu lectura Memoriilor sale, cutremurătoare de-a dreptul, pe care le-am recomand mereu, uneori cu o iritantă insistență. A fost și un admirator al revistei OrthoGraffiti pe care am editat-o oarecând pentru tinerii de liceu, binecuvântând distribuirea ei în eparhia sa, gest pentru care i-am fost mereu recunoscător.

Vlădica Bartolomeu a fost un bătrân de poveste, un om din alte vremi, plămădit dintr-un altfel de aluat. Vivace, ferm, luminos, blând, boem. Un Om integru care nu s-a înrolat la “școala compromisului”.

Dumnezeu să-l odihnească cu drepții!

© Laurențiu Dumitru
Textul a apărut inţial pe vechiul blog în ianuarie 2011.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Un cuvânt înainte la o carte despre Viața și minunile Sfântului Mare Mucenic Mina

Dacă n-aș fi primit oarecând ajutorul grabnic și foarte concret al Sfântului Mina, pe când mă aflam în mare necaz și în totală deznădejde, poate că astăzi nu aș fi purces la scrierea acestui cuvânt pentru cartea de față ce laudă viața și minunile sale. Este vorba despre una din acele întâmpinări ale vieții care te doboară pur și simplu, pe care nu știi cum să le gestionezi, pentru că depășesc îndemânările sau efortul personal, una din acele situații din care simți și știi că nu poți ieși decât dacă Dumnezeu face o minune… Fiind vorba și de pagubă financiară la mijloc și cunoscând că Sfântul Mare Mucenic Mina este izbăvitor celor ce suferă pagube, la el am strigat mai întâi. Ajutorul a venit neîntârziat și în chip limpede, cu totul de nebănuit, ajutorul se vădea clar, ca-n lumina zilei. „Cineva” făcuse ca lucrurile să se întâmple în așa fel încât să pot ieși din necaz, nu putea fi o simplă întâmplare. De altfel, noi creștinii nici nu credem că lucrurile sunt … întâmplătoare, adică supuse hazardului, ci toate sunt sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Nu e lucru mai odihnitor decât a mulțumi lui Dumnezeu care lucrează prin sfinții Lui. Nu e lucru mai frumos decât să vezi că în acatiste sunt cuvinte vii care ne învie. Cuvinte nu doar dătătoare de nădejde, ci mai ales cuvinte care se împlinesc întocmai: „…cine te-a chemat pe tine întru ajutor și nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni făcătorule, și tu l-ai trecut cu vederea? Sau cine în pagube fiind și alergând spre ajutorul tău, nu i-ai descoperit paguba lui?”

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care nu a trecut cu vederea rugăciunea cea mucenicească a Sfântului Mina, ci l-a ascultat, l-a întărit și l-a primit în cereștile locașuri, primește grabnic rugăciunile acestuia pentru cei ce îi cer mijlocirea în nevoi.

Cel mai tare m-a impresionat la Sfântul Mare Mucenic Mina nu faptul că-i ajută pe cei aflați în „situații limită”, ci, dimpotrivă, faptul că ajută de multe ori în chestiuni aparent mărunte, banale, aproape de neînțeles… După citirea acatistului său, apropiați sau cunoscuți de-ai mei și-au recuperat chei, genți sau cățelul pierdut. Văzând grabnicul ajutor în cele mărunte (pe care de cele mai multe ori oamenii se rușinează să le ceară), nu poți să nu îți dai seama că Sfântul Mina va fi încă și mai grabnic ajutător în lucruri mai grave, mai importante sau mai urgente, în probleme care ne depășesc puterile, priceperea sau pur și simplu rezolvarea unor grave situații care nu mai depinde cu nimic de noi…

Nu greșesc dacă spun că Sfântul Mina e specializat în astfel de limpeziri de situații, „fără ieșire”. Așa este și perceput, pe drept cuvânt, de către poporul credincios iubitor de Sfinți. Ce naște o astfel de evlavie? De bună seamă că nenumăratele minuni înfăptuite și, mai ales, faptul că aproape întotdeauna cei grabnic ajutați dau mărturie despre aceste lucruri…

Trebuie precizat că minunile nu sunt doar acele fapte palpabile, observabile, demonstrabile, cuantificabile. Multe din minunile trăite de aceia care cer ajutorul Sfinților sunt în fapt prefaceri interioare, sufletești. Sfântul Macarie Egipteanul spunea de altfel că „cea mai importantă dintre toate minunile e întoarcerea celui păcătos”. Însă, de cele mai multe ori, lucrurile acestea se întrepătrund, majoritatea celor ajutați în situații limită de Sfinți realizează că e vremea să se întoarcă cu fața spre Bunul Dumnezeu care le-a arătat din belșug dragoste și bunăvoință. Există însă și oameni care, aidoma unora din vremea Mântuitorului Hristos, pot vedea sau trăi minuni fără să se schimbe lăuntric. Acesta poate că este și motivul „discreției” lui Dumnezeu în multe situații…

Dumnezeu și Sfinții Lui nu sunt și nu trebuie să devină amulete de „accesat” la vreme de necaz. Dumnezeu poate și este mai mult decât atât, dar din păcate, în aceste vremuri tulburi, mass media de can-can a speculat subiectul pentru publicul ahtiat de „senzațional”, a „industrializat” minunile, amestecând minciuna cu adevărul, inventând sau denaturând fapte, creând astfel confuzie și tulburare printre credincioși.

Minunea nu e un număr de scamatorie de circ sau un act de magie, ci este semnul prezenței vii a lui Dumnezeu și a casnicilor Lui, sfinții Bisericii. Stâlpii credinței noastre sunt în fapt două minuni dincolo de puterea noastră de înțelegere: Întruparea și Învierea lui Hristos. Dacă Hristos n-ar fi înviat, zice Sfântul Apostol Pavel, zadarnică este credința lor (a Sfinților Apostoli), zadarnică și credința noastră, a creștinilor (cf. I Corinteni 15, 14). Superioritatea și dumnezeirea învățăturii creștine s-a vădit, mai ales în zorii Creștinismului, prin nenumăratele minuni (tămăduiri, învieri, vorbirea în limbi etc.). Minuni însă se întâmplă și în zilele noastre, semn că Sfinții sunt vii.

Marele Mucenic Mina se dovedește a fi un sfânt foarte „activ” („mâna care descoperi prădăciunile”, după cum e numit în acatistul său), poate și pentru că în lumea noastră predomină abuzurile de tot felul, corupția și nedreptatea socială, deci e mult de lucru pe linia aceasta. Deși Sfântul Mina a suferit nedreptatea până la mucenicescul sfârșit, el este totuși înduioșat de durerile și suferințele celor ce suferă nedreptăți și, pedagogic, le îndreaptă grabnic celor ce-i cer cu osârdie ajutorul…

Vă îndemn să citiți cu credință Acatistul Sfântului Mare Mucenic Mina și să vă încredințați purtării de grijă a Domnului! Prin rugăciunile Sfântului Mina, Dumnezeu să ne miluiască! Amin.

© Laurențiu Dumitru
Noiembrie 2015

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Slujind, între dragoste și datorie

Deseori, după vizionarea unui film, rămâi marcat de câte o situaţie de viaţă, de replica vreunui personaj. Ajunge uneori să te urmărească zile de-a rândul. O frămânţi, o cântăreşti, o întorci pe toate părţile şi încerci să te raportezi cumva la ea.

De curând am revăzut The Painted veil / Vălul pictat (2006), o ecranizare deosebită, mai nouă, după romanul omonim al lui Somerset Maugham. E vorba despre o povestea emoţionantă ce se petrece într-o zonă afectată de holeră, în China anilor ′20 ai secolului trecut; însă nu despre film am de gând să scriu, ci pe marginea unei replici.

Maica stareţă a unui aşezământ catolic din acea zonă afectată de epidemie, o bătrână cu inimă mare, energică, foarte grijulie şi primitoare, se destăinuie unei tinere englezoaice, măcinată sufleteşte, care încerca să se adapteze noilor condiţii de viaţă de acolo.

Maica îi spune printre altele: „M-am îndrăgostit când aveam 17 ani… de Dumnezeu. O fetiţă prostuţă cu noţiuni romantice despre ce înseamnă viaţa unei persoane religioase. Dar dragostea mea era pătimaşă. De-a lungul anilor, sentimentele mele s-au schimbat. M-a dezamăgit, m-a ignorat. Ne-am mulţumit… cu o relaţie de indiferenţă paşnică. Ca vechii soţi care stau pe canapea şi abia dacă-şi vorbesc. El ştie că n-o să-L părăsesc niciodată. Asta e datoria mea. Dar când dragostea şi datoria sunt una, atunci înseamnă că eşti binecuvântat”.

Câţi din cei ce la-nceput aveau o râvnă foarte mare pentru Hristos şi Biserică, încât ar fi mutat şi munţii din loc, nu s-au „trezit” la un moment dat, din diverse pricini – lipsă de atenţie sau discernământ, nelucrare, ispite de-a stânga ori de-a dreapta, primirea gândurilor rele despre Dumnezeu –, departe de tot ce erau sau nădăjduiau, oarecând, să fie?

Ispitiţi puţin câte puţin şi atraşi în cursă, slabi în lucrare, neatenţi la semnele lui Dumnezeu, căzând în păcate care mai de care, unii creştini simt că dragostea lor pentru Domnul s-a răcit şi se mulţumesc cu o… „indiferenţă paşnică”.

Unii aleg să se ascundă de Domnul, să nu mai frecventeze biserica, să nu mai stea înaintea Lui; alţii, dimpotrivă, în ciuda răcirii inimii, rămân înaintea Acestuia şi se tânguiesc cerând ajutor, întărire şi sporirea a ceea ce a mai rămas din dragostea lor.

Aceştia din urmă socotesc că e mai bine şi mai de folos a sta oricum înaintea Domnului, decât a-ţi îndreptăţi fuga de El. Mai bine cu inima rece în faţa Lui, decât departe de El, justificând în fel şi chip depărtarea.

Îl putem învinovăţi de multe pe Dumnezeu – pentru răul din lume, pentru alegerile noastre proaste, pentru oamenii pe care ni i-a scos în cale etc. –, cu toate acestea, în clipele noastre de luciditate, simţim şi ştim că nu El e vinovatul, că El este întâi de toate Bun, Drept, Iubitor de oameni.

Dacă observăm în inimile noastre răceală ori indiferenţă, dacă păcatul ne apasă, e bine să ne amintim clipele în care eram inundaţi de dragostea Lui, să ne luăm putere din acest gând şi să lucrăm după putinţă.

Oricum, odihnă nu avem unde să aflăm în afara Lui, după cum glăsuieşte Sfântul Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68). Să lucrăm din datorie, ca şi Maica stareţă din film, dacă nu mai putem lucra din dragoste! Domnul, văzând statornicia noastră, va face ca dragostea să crească sau să renască şi ne va da iarăşi bucuria cea dintâi, când El ne-a aflat pe noi, şi noi pe El. Decât a nu mai lucra deloc, mai bine a lucra din datorie. Decât a abandona lupta, mai bine a lupta fără dragoste, dar neapărat cu nădejde. E bună şi slujirea încredinţată, fără voie şi, deci, fără de plată, pentru că ne ţine cât de cât treji şi ne pregăteşte iarăşi pentru bucuria cea mare şi binecuvântarea cea dintâi. „Dar când dragostea şi datoria sunt una, atunci înseamnă că eşti binecuvântat”.

„When love and duty are one, grace is within you”.

© Laurențiu Dumitru
Textul a fost apărut inţial pe vechiul blog în aprilie 2008.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Cartea mea „Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania” se află din nou în rețeaua de distribuție

Cartea mea „Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania”, dintru început s-a dorit a fi o carte care să explice în cuvinte simple, pe-nțeles, chestiuni ce țin de rostul și valoarea credinței noastre. O carte despre Ortodoxie, nu cea reflectată în mass-media de azi, ci acea Ortodoxie neștiută, tainică, luminoasă, caldă, deopotrivă sobră, dar și sublimă când ajungi să o cunoști. Apărută în urmă cu exact doi ani la Meteor Press, ea s-a bucurat de cronici și aprecieri pozitive din partea mai multor preoți, profesori de Religie, dar și simpli credincioși. Părintele Constantin Necula a fost primul cititor al lucrării și cel care a scris un cald cuvânt înainte.

Cu bucurie vă anunț că în acest Post Mare 2017 ea se află din nou în rețeaua de distribuție. Cartea „Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania” poate fi achizionată în această perioadă de la standurile de carte de la Auchan, Carrefour, Cora, Real, rețeaua CLB și librăriile din țară cu care Meteor Press colaborează. Din data de 31 martie 2017 cartea va putea fi găsită și la chioscurile de ziare și la Inmedio în pachet împreună cu un alt titlu „Mari Sfinți ai Ortodoxiei”. Sper să vă fie de folos! Doamne, ajută!

Cuvânt înainte: CRED DOAMNE ȘI MĂRTURISESC…
Preot Constantin Necula

De ani de zile suntem amenințați cu disoluția creștinismului românesc. Un proces dureros marcat de ateismul militant din perioada comunistă și de secularismul epocii contemporane. Ambele ipostase anticreștine sunt marcate de superiorități ieftine și legități sociale absurde. Dinaintea lor, precursoare post-umanului în care ne zbatem, poate rezista numai mărturisirea sinceră a adevărului Ortodoxiei. Dacă în plan social rezistența ortodoxă este marcată de Liturghie, în planul relațiilor inter-umane avem nevoie să ne mărturisim credința. E o nevoie funciară de dialog și prietenie căci trebuie să se știe: creștinul nu urăște pe nimeni, nu-și hrănește din mediocritate și atac nici una din răsadurile ființei sale. Dinaintea avalanșei de informație precară și duplicitară legată de Ortodoxia românească, acuzată în stereotipuri de un nefiresc penibil, cartea de față vine să opună pozitiv câteva gânduri despre cultura ortodoxă minimală. Nu, nu avem de a face cu un catehism propriu-zis, ci de o alcătuire sintetică a unor hărți de lucru cu sine, cu propria cultură. Veți afla, prin grija lui Laurențiu Dumitru, amfitrionul chemării la cunoaștere, o serie de conținuturi legate de Ortodoxie, de post și rugăciune, legate de viața în Hristos, așa cum s-a propovăduit și ni s-a dat spre propovăduire.

Zilele începutului de an 2015 ne-au agitat cancelariile și școlile și familiile căci se cerea mărturie. Înainte de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos creștinul ortodox rostește o rugăciune care începe astfel: „Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui Viu…”. O intuiție liturgică a unui mare adevăr uman. Pentru a putea gusta din Dumnezeu nu este suficientă credința, ci și mărturisirea. Pentru a mărturisi e nevoie de cunoaștere, uneori așa, școlărească, limpede și simplă. Cartea aceasta, ajutor la Împărtășire. Ca să reînvățăm nevoia cunoașterii pentru a mărturisi.

La linkuri aveți câteva articole din carte:

Elogiu postirii

Păcatul, libertatea și dragostea

Celor ce spun „Hristos da, Biserica nu!”

Pot fi toate religiile descoperite de Dumnezeu?

Argumente pentru o mai deasă împărtășire

De ce creștinii nu cred în reîncarnare

DESPRE AUTOR:

Laurențiu Dumitru (n. 1974). Teolog ortodox, publicist, editor.
Este autorul a trei cărți ortodoxe legate de problematica tinerilor, lucrări vândute într-un tiraj cumulat de 24.000 de exemplare. A publicat peste 200 de articole – eseuri, recenzii, studii – în reviste ortodoxe, în buletine parohiale din țară și străinătate, dar și în publicații laice. A editat diverse cărți pentru editurile Egumenița, Apologet și Agnos. Între anii 1998 și 2003 a predat Religie la Colegiul Economic Maria Teiuleanu din Pitești. În perioada 2008 – 2012 a fost editor coordonator al revistei Orthograffiti, publicație de „lifestyle orthodox” pentru tinerii liceeni.

În prezent este președintele Asociației Culturale Karyes, organizație ce se ocupă cu promovarea spiritualității athonite (a Sfântului Munte Athos). Conferențiază în diverse orașe din țară și din străinătate pe teme de spiritualitate ortodoxă și administrează în online mai multe bloguri și pagini ortodoxe pe facebook (pagina dedicată Muntelui Athos având peste 300.000 de abonați la începutul anului 2015).

Idoli sfărâmați. Lideri rock victime ale toxicomaniei

„Eroii mei sunt cei care au supravieţuit lucrurilor pe care le-au făcut greşit; cei care au făcut greşeli, dar şi-au revenit după ce le-au făcut. Eroii mei sunt toţi vii. N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri” (Bono, U2)

Se spune că un editor american, citind manuscrisul unei Istorii a rock-ului, s-a îngrozit aşa tare de cele citite, încât a refuzat s-o mai tipărească. Ce o fi descoperit, nu ştim, dar putem intui.

Ce înţelegem noi în mod curent prin „model”? Înţelegem acea persoană care, prin valoarea şi calităţile ei, poate servi ca exemplu în viaţă. Dacă socotim această definiţie ca fiind corectă şi suntem oneşti până la capăt, înţelegem lesne că starurile pop/rock nu sunt nici pe departe modele de urmat. Tabloidele şi ziarele de scandal sunt pline de năzbâtiile pe care diverşi artişti le fac. Atmosfera de promiscuitate în care mulţi trăiesc şi diversele patimi şi dependenţe îi aduc deseori în stadiul de a nu se mai descurca ei înşişi pe marea vieţii, cu atât mai puţin a îndruma pe alţii.

Ex-chitaristul grupului Guns’n’Roses, Slash, afirma: „Când eşti star rock, oamenii nu te mai privesc ca pe o fiinţă umană”. Acest lucru este, din păcate, foarte adevărat, tinerii vor ca idolii lor sa aibă o dimensiune supranaturală.

Vrem sau nu vrem, idolii muzicii rock sunt văzuţi ca nişte dumnezei, ei dirijează îmbrăcămintea şi tunsoarea, marca de bere consumată sau parfumul folosit. Lor li se dedică aproape tot timpul liber, fanii ascultând la nesfârşit muzica idolilor. Studii de psihologie afirmă că la vârsta adolescenţei, tinerii sunt tentaţi să imite comportamentul pe care-l descoperă la persoana idolatrizată. Tânărul caută să-şi imite idolul, de la look, gesturi, şi dacă e posibil, până la… însuşirea gusturilor culinare. Fanul trăieşte cu sentimentul că alegerea îi aparţine de fiecare dată, însă din nefericire, se poate ajunge uneori la distrugerea propriei personalităţi, el nemaifiind decât un straşnic imitator.

În general, fanii nu scapă nicio informaţie referitoare la formaţiile şi liderii îndrăgiţi; sunt dispuşi deseori să facă mari sacrificii financiare pentru a intra în posesia unui DVD rar, a unui poster sau tricou cu însemnele trupei idolatrizate. Idolatrizarea poate merge până la a scrie cu graffiti într-o staţie de metrou „Clapton is God” [Eric Clapton (n.n.) este Dumnezeu], cum s-a întâmplat la Londra. Dar să admitem că astfel de cazuri sunt izolate. Asemenea şi cazul sinuciderii tânărului Jonathan Keiselberg (20 de ani) la aflarea veştii că vocalistul Rob Halford părăsise trupa Judas Priest.

Cu toate acestea, replica vine de îndată, mulţi fani afirmă că „muzica contează, nu înfăţişarea sau viaţa privată a starurilor”. Această idee îşi pierde consistenţa dacă amintim că unele trupe au făcut carieră datorită exclusiv imaginii, a „spectacolelor-şoc”, mesajelor şocante şi nu virtuozităţii artistice sau muzicii lor cu valoare artistică (lucru confirmat în interviuri de Alice Cooper, Venom etc.).

Sunt primul care afirmă că muzica rock a dat nenumăraţi muzicieni de o valoare incontestabilă. De multe ori însă, au trăit în mari patimi sau au avut în chip vădit influenţe oculte, satanice în muzica lor, punând astfel sub semnul întrebării izvorul inspiraţiei lor… Poţi avea oare inspiraţie luminată de Sus, când interesul artistului este pentru partea întunecată a vieţii?

Problema e că, imitând idolul şi comportamentul său imoral, se ajunge la o obişnuinţă, la o familiaritate cu răul, cu păcatul. Obişnuinţa aceasta duce la patimă, la atrofierea simţului care-ţi spune ce este bine şi ce este rău.

Aţi putea crede că starurile rock neagă cu vehemenţă ideea cum că ar fi manipulatorii tinerilor care îi idolatrizează. Nicidecum, ci cu multă dezinvoltură, unii recunosc că aceasta este adevărata realitate. Un veteran al muzicii rock, Keith Richard (chitarist la Rolling Stones), afirma: „Ştiu ce înseamnă să manevrezi mase întregi de oameni – cum făcea Adolf Hitler. Când sute de oameni sunt ca unul singur, devin un mecanism. Este fascinant şi totodată înfiorător. La un moment dat poţi avea senzaţia că această masă amorfă se află în stăpânirea ta, dar nu-i adevărat. Nu o poţi controla, dar o poţi manipula şi tu ştii asta, pentru că altfel nu ar fi venit la concert”. Şi vocalistul Mike Muir de la formaţia Suicidal Tendencies e convins că tinerii fani pot fi manipulaţi: „Explicându-le războiul şi drogurile, unii, curioşi, nu vor întârzia să le încerce. Rolul meu e sa le ofer delirul pe scenă şi să-i excit. Tuşeul pedagogic nu e treaba mea, îl las profesorilor şi părinţilor…”.

Citam la începutul articolului pe Bono de la U2, care spunea: „N-am venerat niciodată altarul unor tipi care au murit tineri, prăjiţi de droguri”. Ceea ce îndeobşte nu se prea ştie e că numărul dispariţiilor premature dintre artiştii rock este extrem de mare. Nu sunt puţini artiştii care şi-au bătut joc de darul vieţii. Ei au rămas în conştiinţele rockerilor ca monştrii sacri. Nefericită sintagmă „monştrii sacri”, având în vedere că vieţile lor sunt un fel de Vieţile Sfinţilor pe de-ndoaselea.

Iată nişte adevăruri, pomenite obiectiv în presa de specialitate, şi care nu pot fi tăgăduite.

O bună parte din liderii rock caută în droguri „experienţe inedite şi creativităţi sporite”. Curentul psychedelic [de la psihedelic – care provoacă viziuni, halucinaţii, vise prin drogare (n.n.)] se naşte tocmai în urma acestor îndrăzneli; dar Syd Barrett, lider al grupului Pink Floyd (formaţia iniţiatoare a stilului), abuzează de iarbă (marijuana) şi acid (LSD), devenind o legumă umană. Syd a supraviețuit, dar cu creierul tulburat, intoxicat. A fost prima victimă dintr-un şir foarte lung… După puţini ani, în perioada curentului hippy (numit şi flower-power), devine tot mai îndrăgită ideea vieţii fără prejudecăţi, adică să încercăm tot ce se poate, muzical – sexual – medicamentos.

Drogurile devin o modă, un mod de viaţă, şi ca urmare, tragediile se ţin lanţ: la 3 iulie 1969, este găsit în piscină Brian Jones (îmbibat cu alcool şi drog) de la Rolling Stones; la 3 septembrie 1970, moare Al Wilson de la grupul american Canned Heat, cu diagnosticul supradoză (overdose).

La 17 septembrie 1970, moare poate cel mai mare chitarist al rockului, Jimmy Hendrix – geniu şi maniac, dependent de droguri în scurta sa viaţă (28 ani).

În acelaşi an, la 4 octombrie 1970, tulburătoarea Janis Joplin moare, cu zeci de înţepături în braţ – de la heroină.

Pe 3 iulie 1971, Jim Morrison – simbolul revoltei adolescentine, liderul grupului The Doors, este descoperit în cadă, mort. Se pare că tot din cauza drogurilor şi a alcoolului. În martie 1969, el fusese acuzat de comportament imoral, lasciv, pe scenă; se pare că era beat.

În 1975, Gary Thain (ex-bassist al veteranei trupe progresive Uriah Heep), după lungi probleme cu excesul de alcool, moare din cauza unei supradoze.

Apar în această perioadă, şi se impun treptat, rockul hard & heavy, punk-ul.

Apare moda turneelor mondiale (impuse de manageri veroşi). Acestea cer mult efort fizic şi psihic din partea cântăreţilor rock. Stresaţi, obosiţi, ei apelează des la droguri şi alcool pentru a-i fortifica.

Apare o noua serie de decese: Tim Buckley (muzician american), din cauza unei supradoze de heroină, la 29 iunie 1975.

În august 1977, la numai 42 de ani, pleacă din această lume şi cel mai adulat cântăreţ de Rock’n’Roll, Elvis Presley. Fusese găsit mort în baie. Cauza: drogurile!

Vedetele curentului punk şi fanii lui au băgat spaima în populaţia britanică de la sfârşitul anilor ’70. Ei purtau inele în nas, tricouri sfâşiate şi umblau beţi şi drogaţi. În topul răzvrătirilor s-a aflat Sex Pistols. Vocalul acestui grup punk, Sid Vicious, avea un comportament total ieşit de sub control şi era permanent îndopat de heroină. În octombrie 1978, este acuzat de uciderea prietenei sale, Nancy Spungen, însă a doua zi după eliberarea pe cauţiune, Sid Vicious va muri în urma unei supradoze de heroină.

În 1979, pe 7 septembrie, Keith Moon, bateristul grupului The Who şi personalitate extravagantă a muzicii rock, moare la numai 31 ani. Cauza – excesul de alcool.

În 21 februarie 1980, vocalistul Bon Scott al grupului AC/DC, dependent toată viaţa de droguri şi alcool, este găsit mort prin asfixiere, în maşină. Autopsia dovedeşte că Bon băuse o jumătate de sticlă de whisky.

Tot în seria acestor decese îl putem pune şi pe toboşarul John Bonzo Bonham de la grupul Led Zeppelin, răpus în acelaşi an 1980, la 25 septembrie, de excesul de alcool (sufocare în somn după comă alcoolică).

Făcând un salt de zece ani, aflăm că Andrew Wood, vocalist al grupului Mother Love Bone, a decedat în 1990 din cauza, bineînţeles, a unei supradoze de droguri. Amintim aici şi moartea vocalistului de la grupul Queen, Freddie Mercury, la 24 noiembrie 1991, deşi cauza a fost alta: maladia SIDA, contactată datorită relaţiilor intime homosexuale întâmplătoare.

În acelaşi an 1991, chitaristul Steve Clark al grupului Deff Leppard cade victimă aceloraşi demoni care au distrus mulţi muzicieni rock: alcoolul şi drogurile. El a fost găsit mort în apartamentul său.

În 1994 (8 aprilie), lumea rockului e zguduită de sinuciderea unuia dintre cei mai adulaţi cântăreţi rock ai anilor ’90 – Kurt Cobain, vocalistul grupului Nirvana. Pricinile se pare că au fost drogurile şi, după cum mărturisea des, sila de viaţă.

Ca prin minune, Phil Anselmo, vocalistul grupului Pantera, scapă cu viaţă, după ce s-a aflat cinci minute în moarte clinică din cauza unei injecţii cu heroină (doză mortală) pe care şi-a făcut-o după terminarea unui show în Dallas.

În galeria victimelor abuzului de alcool şi droguri intră şi Michael Hutchence, vocalistul grupului INXS. El a fost găsit la Ritz Hotel din Sydney – dezbrăcat şi spânzurat cu cureaua de la pantaloni. Deşi cele mai multe păreri consideră că gestul e rezultat al consumului de droguri, sunt şi voci care afirmă că el ar putea fi cauzat de unele probleme sentimentale.

Acestea sunt, din nefericire, doar câteva cazuri adunate din presa de specialitate de pe vremea când pregăteam teza de licenţă în teologie, cu o lucrarea despre muzica rock. Wikipedia, celebra enciclopedie free, a avut ideea de a face însă o listă cvasi-completă a artiştilor din zona rock care au decedat – List of deaths in rock and roll. Din cele vreo 475 de nume pomenite acolo, mai mult de jumătate nu au apucat vârsta de 50 de ani, murind prematur din cauza drogurilor, a unor accidente sau a unor boli, ceea ce ne poate pune foarte tare pe gânduri…

Este adevărat ca sunt şi persoane implicate în fenomenul rock care au reuşit prin eforturi susţinute să renunţe la droguri (exemple: Eric Clapton, Steve Tyler, Johnny Winter etc.), iar unii dintre aceştia chiar să înceapă a păşi pe calea spre Hristos. E îmbucurător acest aspect, dar asta nu schimbă datele problemei şi nu transformă rockul într-o pajişte cu miei!

Jimmy Hendrix, care e considerat cel mai mare chitarist al muzicii rock, afirma într-un interviu: „Când cânt, e ca si cum m-aş afla într-o corabie de vis. Nu ştiu unde merg, dar puteţi veni toţi cu mine…”. Hendrix şi alţi lideri ai muzicii rock nu ştiu unde merg, dar ne îmbie să mergem împreună cu ei. Scriptura spune: multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii (Pilde 16, 25). Oare de ce căutaţi pe Cel Viu între cei morţi? (Luca 24, 5).

Vă rog să-i pomenim și pe ei după putere în rugăciunile noastre!

© Laurențiu Dumitru
Textul a apărut inițial în Revista OrthoGraffiti, nr. 19 / martie 2011.

[P] Cărțile pe care le cauți!

Un cuvânt înainte la o carte a lui Marius Iordăchioaia

De când l-am descoperit pe blogul Oameni și demoni, sorb în doze mici din Marius Iordăchioaia. Cu uimire. Ca un convertit, rezonez tainic cu fiecare vers și imagine, cu fiecare răsuflare dintre cuvintele ce le așterne pe hârtie cum puțini știu s-o facă.

O poezie modernă și post-modernă, o proză înșirată pe etaje, cum se obișnuiește în timpurile noastre. Lirică urbană plină de colaje post-industriale și post-moderne, dar cu proiecție rupestră, la sentimentul primar. Dacă la mulți poeți nostalgia după paradisul pierdut este un mobil liric, iar căutarea lui Dumnezeu este invocată mai mult de dragul artei, pentru a bifa și registrul teologic-filozofic, la Marius Iordăchioaia veți găsi o poezie scrisă din urgențe spirituale, din nevoia de a mărturisi.

Un Țuțea redivivus într-un exercițiu liric și mistic de o voluptate greu de atins. O invazie de diurn, de urban, de cultură media, de tânguire, de mundan din care nu poți evada decât dacă găsești Ușa, Calea, Viața, Potirul. Cuvintele lui, pe alocuri bici, sunt greu de purtat. Ne lovesc și ne seacă, dar ne și mângâie și ne tămăduiesc. Ca un scăpat din Rai, autorul face un inventar al lucrurilor care îl înconjoară, se leapădă de ele şi se pune pe tânjit. Există o acreală roditoare în fiecare poezie, ca a monahilor îndurerați de nebunia unei lumi în derivă.

Marius Iordăchioaia își vărsă sufletul pe hârtie ca-ntr-o spovadă publică, într-un exercițiu de sinceritate cum nu am mai întâlnit, invitându-ne tainic la o introspecție a propriilor noastre vieți și alegeri. Deși e la modă să fii auto-critic până la masochism, autorul nu o face din manierism, pentru că așa ar da bine, ci pentru că el nu poate fi altfel. Metafora, drogul tare al scriitorilor, este aici doar un vehicul pentru a descrie o stare a lucrurilor și un vehicul spre Hristos.

La urma urmei, ce așteptări poți avea de la un volum de poezie cu motto-ul năucitor, de o precizie filozofic-avocățească extraordinară: „Fără Hristos viaţa fiecăruia dintre noi e o crimă perfectă”?

Laurențiu Dumitru

Citește fragmente aici : http://www.theosis.ro/fragmente/Jurnal-de-tresariri.pdf

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

 

Jean-Michael Jarre – Oxygene Trilogy (audio online)

Precizări „tehnice” : Oxygene 3 (part. 14-20) este ultimul album Jean-Michel Jarre, apărut cu aproape două luni în urmă, pe 2 decembrie 2016. El încheie o trilogie începută acum exact 40 de ani. Albumul Oxygene 1 (part. 1-6) a apărut în 1976, iar Oxygene 2 (part. 7-13) în 1997. Un sound unic, minimalist, ce a făcut istorie (Oxygene part. 4 este probabil cea mai cunoscută piesă „electronică” din toate timpurile). Înregistrarea embeduită aici adună laolaltă toate cele 3 albume Oxygene.
Merci beaucoup, Mr. Jean-Michel Jarre! – LD

Sofia Întâi nu știe de Nașterea Domnului

Culmea corectitudinii politice: Sofia Întâi nu știe de Nașterea Domnului

În desenul animat „Sofia The First” Crăciunul este numit Wassalia…

Deunăzi pe Disney Junior a fost un episod „interesant” din „Sofia the First” (Sofia Întâi), desen cunoscut de părinții de fetițe. S-a numit „Holiday In Enchancia” și, deși nu se spunea expres, era vorba despre sărbătoarea Crăciunului, doar că se numea altfel – Wassalia Day. Tare mult deranjează Hristos, chiar și Prunc fiind.

Nimic nou, acum câțiva ani Consiliul de conducere al Universității Oxford a decis să interzică folosirea cuvântului “Crăciun” din celebrarea festivităților anuale, pentru a nu discrimina pe ceilalați de alte credințe, dar exact aceia au luat atitudine spunând că nu se simt deranjați cu nimic…

Iată și cântecelul cu imagini din episod:

… și versurile cântecului: http://disney.wikia.com/wiki/Wassailia

Pe site-ul amazon cineva comenta astfel: Was so excited to add another quality Sophia item to our quickly growing collection only to read the book and return it immediately. I was looking for a „Christmas” book to help teach my daughter about Christmas and this one never once mentions even the word „Christmas”. Instead Disney decided to say „Happy Wassalia” which I had never heard of. Upon looking it up I found this…”Sofia and her family celebrate a winter holiday called Wassailia (reminiscent of a Scandinavian Christmas)”. If you are selling this in Scandinavia I suppose it might be a hit but if you are marketing to Americans I would choose what most Americans want to hear….”Christmas”. Dissapointed as otherwise this is a quality hardcover book.

Exigențe canonice la înmormântarea Reginei Ana

Astăzi, 1 august 2016, la vârsta de 92 de ani, a plecat din lumea aceasta Regina Ana a României. Titulatura exactă ar fi însă Principesa Ana de Bourbon-Parma, căci din cauza vicisitudinilor istoriei nu a fost încoronată ca regină.
Dumnezeu să o odihnească în pace!

Am găsit un răgaz să parcurg câteva pagini din biografia Majestăților Sale.

Conform wikipedia, „căsătoria Principesei Ana de Bourbon-Parma cu Regele Mihai a avut loc în exil, în iunie 1948, la Atena. Fiind de religie catolică, Principesa Ana avea nevoie de o dispensă papală pentru a se căsători cu regele României, care era creștin-ortodox. La acel moment o astfel de dispensă era considerată normală numai dacă soțul/soția non-romano-catolic ar fi îngăduit ca eventualii copii rezultați din căsătorie să fie botezați și crescuți în religia romano-catolică. Regele Mihai a refuzat să facă o astfel de promisiune din moment ce ar fi violat statutul constituțional al monarhiei românești. Pentru a rezolva această problemă, însăși regina-mamă Elena însoțită de mama miresei, principesa Margareta, au hotărât să prezinte cazul în fața Sfântului Scaun, respectiv mergând în audiență la papa Pius al XII-lea. În ciuda argumentelor reginei Elena și a faptului că principesa Margaret a izbucnit de nervi trântind cu pumnul în masă, papa nu a fost de acord cu dispensa invocând cazul principesei Giovanna a Italiei, care s-a căsătorit cu regele Boris al III-lea al Bulgariei, de altfel ortodox, nerespectând promisiunea de a-și boteza copiii în religia catolică, ci în cea orthodoxă.

Nereușind să obțină dispensa necesară, cuplul a continuat cu pregătirile pentru nuntă. Astfel, la cererea papei Pius, Xavier ducele de Parma a emis o declarație prin care obiecta împotriva oricărei căsătorii fără acordul papei sau a familiei miresei, interzicându-le părinților miresei să participela ceremonie. În aceste circumstanțe familia miresei a fost reprezentată de unchiul matern al principesei, Erik al Danemarcei, care a condus mireasa la altar. La ceremonie au fost prezenți, printre alții, regina-mamă Elena a României, Irina ducesa de Aosta, Katherine principesă a Greciei, Regina Alexandra a Iugoslaviei, Regina Frederika a Greciei alături de regele Paul al Greciei, gazdele evenimentului, Amedeo duce de Aosta, principele Erik al Danemarcei, unchiul reginei Ana, și rude din partea familiilor de Hanovra și Hesse. Tatăl regelui Mihai, Carol, și surorile acestuia, Maria, fostă regină-mamă a Iugoslaviei, Elisabeta, fostă regină a Greciei, și Ileana, arhiducesă de Habsburg-Toscana au fost înștiințați de eveniment însă nu și invitati„.

Ce nu spune wikipedia este faptul că după vreo 20 de ani (în 1966, la Monaco), cuplul regal a făcut (și) o cununie catolică.

Cele 5 fiice ale familiei regale au fost botezate și crescute în credința ortodoxă a tatălui, Regina Ana însă a trăit toată viața în comuniune cu Roma, în credința catolică. De altfel, o confirmare în plus vine din partea Casei Regale care în comunicatul emis precizează că Regina Ana „cu o zi înainte de moarte a primit ultimele sacramente de la părintele titular al Parohiei Catolice din oraşul Morges„.

ÎPS Calinic al Argeșului și Muscelului scria astăzi că fusese înștiințat de starea critică a Reginei Ana și orânduia cele necesare pentru înmormântarea din Catedrala cea nouă de la Curtea de Argeș.

Firesc ar fi ca Majestății Sale să i se facă funerarii catolice și nădăjduiesc că așa va fi, ca să nu se mai inflameze iarăși și iarăși internetul care, după Sinodul din Creta, încă mai polemizează pe marginea exigențelor canonice legate de cununia ortodocșilor cu eterodocșii.

Vă reamintesc că, după cazul Corneanu/Drincec, printre altele, Sinodul BOR a hotărât în ședința din 8-9 iulie 2008 că „nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgii cu slujitori ai altor culte. Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, vor suporta sancţiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a credincioşilor mireni„.

Nădăjduiesc că la Argeș, Regina Ana va avea parte de o slujbă de înmormântare catolică… dacă cununia sa cu regele Mihai a fost cu atâtea peripeții, măcar înmormântarea sa să nu fie animată de discuții interminabile în emisiuni de can-can unde orișicine își dă cu părerea despre orice.

… ca să fiu mai explicit, parcă e prea mult să le auzim pe doamnele care-și fac veacul pe la tv cum își dau cu părerea despre hotârârile Sinodului BOR din 8-9 iulie 2008, despre normalitate și anormalitate, despre acrivie și iconomie… Ar fi prea mult!

Dumnezeu s-o odihnească pe Regina Ana!

UP-DATE  – 2 AUGUST :
S-a decis ca Regina Ana să aibă parte de o ceremonia principală în rit catolic, la București și o (scurtă) slujbă ortodoxă la Curtea de Argeș, urmată de introducerea sicriului în criptă. Cf. link: România Liberă

Evitându-se conslujirea, cred că s-a luat o decizie dreaptă care să nu supere pe nimeni. Arhiereul, ca gazdă, poate spune o rugăciune înainte de așezarea sicriului în criptă.

UP-DATE – 5 AUGUST :

Patriarhia Română a dat un comunicat de presă legat de Participarea Bisericii Ortodoxe Române la funeraliile regale ale Reginei Ana a României. …

© Laurențiu Dumitru

The Black Hole. Cum funcționează ispita și unde te duce!

Nu știu câți oameni mai cer de la Dumnezeu înțelepciune, dar Regele Solomon știm că a cerut asta.
Lui Dumnezeu i-a plăcut că a cerut înțelepciune și nu viață lungă, bogații sau sufletele dușmanilor lui. I-a dăruit însă nu doar înțelepciune, ci și bogăție și slavă încât putem spune despre el că a fost un rege cum n-a fost altul înainte sau după el.
Și înțelept fiind a spus cândva că “multe căi i se par bune omului, dar la capătul lor încep căile morţii” (Pilde 16, 25).

Am regăsit astăzi acest clip interesant pe blogul vechi, după mulți ani. Îl împărtășesc cu cititorii blogului.
Cam așa funcționează ispita, doar că în realitate etapele se desfășoară mult mai lent.
Bărbatul din clip este ingenios, este isteț, dar nu este înțelept.