Celor ce spun „Hristos da, Biserica nu!”

„Hristos da, Biserica nu!”. Aceasta vorbă am auzit-o mulți într-o formă sau alta – deseori sună astfel: „Creștinismul da, Biserica nu”, „cred în Dumnezeu, dar nu-mi plac preoții” „urăsc religia, dar iubesc pe Hristos” etc… Pentru că toți aceștia, într-un fel sau altul, oferă credit lui Hristos, consider că e bine să aflăm ce este de fapt Biserica și cum s-a raportat Iisus Hristos la ea.

Subiectul acesta l-am abordat deseori în discuțiile față către față, în diverse situații, pentru a înțelege care sunt motivațiile lăuntrice ale persoanelor care, deși se consideră credincioase, preferă să stea departe de viața Bisericii, încă uneori chiar sunt virulenți atunci când discută despre rostul Bisericii sau al slujitorilor ei.

Termenul de biserică are mai multe înțelesuri. Socotesc că cei care critică Biserica se referă la ea, grosso modo, adică pe de–a–ntregul, fără a intra în amănunte. Însă amănuntele ne descoperă lucruri foarte interesante.

Biserica – lăcaș

Așadar, biserica are mai întâi sensul de lăcaș de cult, spațiul sacru în care se săvârșește Sfânta Liturghie, precum și toate Tainele, cele șapte laude, diverse ierurgii sau rugăciuni. În bisericile – lăcaș de cult – se adună credincioșii pentru a fi în comuniune, pentru a se împărtăși de harul Duhului Sfânt, pentru a aduce slavă lui Dumnezeu și a asculta cuvânt de învățătură.

Biserica – lăcaș a fost preînchipuită în Vechiul Testament de Cortul sfânt făcut de Moise (la porunca lui Dumnezeu), de Templul de la Ierusalim și de sinagogi. Termenul de sinagogă, în greacă, înseamnă „a reuni”. Ceea ce pentru cultul mozaic reprezintă sinagoga, reprezintă biserica pentru creștini. Pe linie istorică observăm că este o continuitate. Pe de altă parte, lăcașuri de cult sunt în mai toate marile religii, iar scopul lor este limpede – săvârșirea serviciilor religioase specifice.

Când negăm rostul bisericii ca lăcaș de cult, de fapt spunem că ceea ce se întâmplă în acest spațiu este neimportant sau neesențial. Din punctul acesta de vedere, aceste lăcașuri ar putea, așadar, să și lipsească. Tot astfel și clericii care deservesc lăcașurile – arhiereii, preoții, diaconii.

Unii spun „mă rog și acasă, n-am nevoie de biserică”. E drept că ne putem ruga și acasă, chiar avem îndemnul Mântuitorului în acest sens („Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” – Matei 6, 6). Dar ce se întâmplă, de fapt, într-o biserică? Aici creștinii practicanți se roagă Domnului, laudă pe sfinți, mulțumesc pentru binefacerile primite, aici își botează pruncii, se curăță de păcate prin Spovedanie, caută tămăduire prin slujba Maslului, cer binecuvântare Domnului pentru a deveni din doi unul – prin Cununie, se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului la sfârșit de Liturghie. Așadar în lăcașul de cult se săvârșesc mai multe slujbe, unele din ele neputând fi săvârșite acasă, în odaia noastră. Negând, deci, rostul lăcașului de cult și al preoției sacramentale, te văduvești cu totul de harul divin ce se revarsă din Tainele Bisericii, de spovedanie, de Împărtășire etc.

Totuși Hristos, nu altcineva, este cel care instituie Tainele, El a întemeiat așezământul preoției (al hirotoniei), El a spus că păcatele se dezleagă prin mărturisire preotului, El a îndemnat pe cei bolnavi să se arate preoților, El a rânduit medicamentul mântuirii – Sfânta Împărtășanie. Hristos socotește toate acestea esențiale, fundamentale. Cei ce cred în El, ar fi bine să se aplece cu atenție și asupra cuvintelor Lui. Cum poți, așadar, să te numești credincios Lui, dacă cuvintele Sale nu le asculți și îndemnurile nu le împlinești.

Mai amintim că Hristos și-a început lucrarea misionară într-o sinagogă („Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a sculat să citească” – Luca 4, 16). După obiceiul Său – înseamnă că frecventa regulat sinagoga din Nazaret.

Dar încă și mai înainte, la vârsta de 12 ani, Iisus S-a rătăcit în Ierusalim și a fost găsit după trei zile în Templu. Voi reaminti aici întreg fragmentul evanghelic pentru că aduce lumină în chestiunea discutată aici. „Şi părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi, sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau. Şi, socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude și printre cunoscuți. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Şi toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui. Şi, văzându-L, rămaseră uimiți, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă așa? Iată, tatăl Tău și eu Te-am căutat îngrijorați. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutați? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 41-49). Când peste ani va alunga negustorii de la Templu, Iisus va spune: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile” (Marcu 11, 17).

Așadar, Iosif și Maria împreună cu Iisus au cinstit cu mare râvnă Templul. Ei mergeau an de an să serbeze Paștele la Ierusalim, iar Hristos accentuează că, în Templu fiind, este în ale Tatălui Său. Înțelegem din toate acestea că Dumnezeu sălășluiește în lăcașuri făcute de mâini omenești, iar slava Domnului a umplut Templul Domnului.

Ce spune Dumnezeu lui Solomon după ce acesta a zidit Templul? „Şi i-a zis Domnul: Am auzit rugăciunea ta și cererea ta cu care te-ai rugat către Mine și ți-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfințit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci și vor fi ochii și inima Mea acolo în toate zilele” (III Regi, 9, 3). Încă și mai mult decât în vremea legii celei vechi, Hristos – Dumnezeu a dat Bisericii Sale o slavă demnă de vremea harului…

Biserica – Trupul tainic al lui Hristos

Termenul de Biserica mai are și un al doilea sens, acela de așezământ sfânt în care se săvârșește mântuirea oamenilor. Ea este întemeiată de Hristos prin jertfa Sa de pe Cruce și Învierea din morți și apare ca o comunitate de credincioși în ziua Cincizecimii (Rusaliilor), când în urma propovăduirii Sfântului Petru au primit credința și s-au botezat „ca la trei mii de suflete” (cf. Fapte 2, 41).

Capul Bisericii este Hristos, iar Biserica este trupul Lui, ne spune Sf. Apostol Pavel (Efeseni 1, 22-23). Noi cu toții, cei ce am primit Taina Botezului, suntem mădulare ale Bisericii, al cărei cap EL este. Biserica este vie și va dăinui până la sfârșitul veacurilor, pentru că în ea lucrează neîntrerupt Duhul Sfânt („nici porțile iadului nu o vor birui” – Matei 16, 18). Ea cuprinde și pe cei ce s-au săvârșit din viața aceasta, de aici și rugăciunile pentru cei plecați dintre noi, și ei mădulare ale aceluiași trup.

Simbolul de credință (Crezul) enumeră însușirile Bisericii: Ea este una, sfântă, sobornicească și apostolească, însușiri ce le găsim în Biserica Dreptslăvitoare (Ortodoxă) care, spunem noi, a păstrat nealterată învățătura transmisă de Mântuitorul Hristos Sfinților Săi Apostoli și prin aceștia lumii întregi. Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu este mântuire”.

Așadar, cei ce spun – Hristos da, Biserica nu! – înțeleg acum că Hristos este nedespărțit de Biserica Sa, care continuă activitatea Acestuia în lume.

Mai există un aspect ușor de sesizat: motivația unora de a sta departe de binecuvântarea Bisericii nu e legată de Biserica în sine, ci de slujitorii Bisericii, mai bine spus, de unii dintre aceștia. Într-adevăr, nu întotdeauna slujitorii Bisericii se ridică la măsura înaltei demnități preoțești. Nu ascundem asta și nu încercăm să cosmetizăm realitatea, sunt în cler și persoane fără vocație sau care s-au încurcat pe drumul vieții. Însă modul cum mass-media tratează subiectele negative legate de viața Bisericii este de cele mai multe ori malițios și, deseori, hilar. Cazurile nefericite prezentate sunt extrem de puține și de cele mai multe ori aceste abateri sunt și prompt sancționate. Generalizările ce se fac uneori fac rău tuturor, mai ales acelor mulți preoți vrednici ce fac o misiune ireproșabilă. Dar oare ce credință este aceea care este zădărnicită de lipsa de moralitate a vreunui preot? Cine, spre exemplu, renunță să mai caute vindecare în spitale pentru că a auzit de medici care iau mită?

Din păcate cele bune ale Bisericii nu se prea doresc promovate în media laică – activitatea misionară a Bisericii, asistența social-filantropică ce a luat o mare amploare în ultimii ani (cantine sociale și brutării, centre de zi pentru copii sau vârstnici, centre comunitare, centre de urgență pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale violenței domestice, pentru victime ale traficului de persoane etc.). Se estimează că prin intermediul programelor și proiectelor sociale, Biserica acordă servicii sociale unui număr de peste 200.000 de beneficiari anual.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]