Personajele din Les parapluies de Cherbourg / Umbrelele din Cherbourg (1964) nu-și vorbesc, ci își cântă. Nu este propriu-zis un musical, ci mai degrabă un film cântat, cu totul atipic, probabil unic. Muzica se așează foarte bine în matca filmului, încât devine foarte naturală, foarte firească. Parcă așa trebuia să fie și nu altfel.
Dar ceea ce încântă și mai mult în Les parapluies este scenografia ei specială. Filmul are o cromatică năucitoare, aproape toate cadrele interioare au o armonie desăvârșită a culorilor. Vestimentația personajelor este întotdeauna asortată cu lucrurile din jur. De altfel, cum aveam să aflu, regizorul Jacques Demy fusese inițial decorator.
Povestea este simplă, dar nu simplistă, un crâmpei de viață din Franța anilor ’50 din veacul trecut, cu iubiri, speranțe și dezamăgiri, pus în scenă cu o deosebită delicatețe și sensibilitate. Doamna Emery şi fiica sa, Genevieve, au un magazin de umbrele. Tânăra e îndrăgostită de Guy. Numai că acesta trebuie să plece în Războiul din Algeria. Însărcinată şi forţată de mama ei, Genevieve se căsătoreşte cu Roland, un bijutier bogat.
La doar 21 de ani jucând un personaj de 17 ani, Catherine Deneuve, încântătoare și expresivă, face unul din primele ei roluri mari, ce o va consacra definitiv în cinematografia mondială și-i va deschide calea spre colaborările de mai târziu cu marii regizori Roman Polanski (Repulsion) sau Luis Buñuel (Belle de Jour, Tristana).
M-am bucurat să aflu că filmul l-a cucerit oarecând și pe marele filosof Constantin Noica. El nota în Jurnal de idei: „De la primele imagini şi scene ale filmului Umbrelele din Cherbourg, ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toată ingenuitatea lui. Dar sufletul e singur, fără nici o urmă de spirit, şi se transformă în sufleţel. Parcă nu sunt oameni cei care vorbesc acolo, sunt păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc. Cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile? Toţi sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus mai departe, adică prea departe, până la desfigurare. Dragostea fetiţei aceleia – singura dragoste adevărată, care e a femeii, a Heloisei, a Julietei – îşi păstrează aici măsura: fata uită chipul iubitului ei, ce rămâne o simplă fotografie pentru ea, şi consimte dragostei celuilalt, cu raţionamentul simplu că, de vreme ce o iubeşte însărcinată fiind cu altcineva, înseamnă că o iubeşte cu adevărat. (…) Iar sufletul, şi numai sufletul ei neproblematic, reface deopotrivă, cu câteva ciripituri, şi viaţa băiatului întors din armată şi dezamăgit, căci întocmai simplităţii păsărilor, oamenii de aici îşi rezolvă ecuaţia în clipa în care şi-au aflat cuibul. O fată, în primul ceas al feminităţii ei, deschisese povestea; puii iviţi în cuib, copiii, o închid… Poate că e adevărat: arta reprezintă, în fond, expresia unui regret. Nu-mi e ruşine să spun că mi-au dat lacrimile de la începutul până la capătul poveştii acesteia. Psyche a murit.” (Jurnal de idei)
„How is it possible? Well, just like with everybody”.
© Laurențiu Dumitru
laurentiu dumitru 