Deseori, după vizionarea unui film, rămâi marcat de câte o situaţie de viaţă, de replica vreunui personaj. Ajunge uneori să te urmărească zile de-a rândul. O frămânţi, o cântăreşti, o întorci pe toate părţile şi încerci să te raportezi cumva la ea.
De curând am revăzut The Painted veil / Vălul pictat (2006), o ecranizare deosebită, mai nouă, după romanul omonim al lui Somerset Maugham. E vorba despre o povestea emoţionantă ce se petrece într-o zonă afectată de holeră, în China anilor ′20 ai secolului trecut; însă nu despre film am de gând să scriu, ci pe marginea unei replici.
Maica stareţă a unui aşezământ catolic din acea zonă afectată de epidemie, o bătrână cu inimă mare, energică, foarte grijulie şi primitoare, se destăinuie unei tinere englezoaice, măcinată sufleteşte, care încerca să se adapteze noilor condiţii de viaţă de acolo.
Maica îi spune printre altele: „M-am îndrăgostit când aveam 17 ani… de Dumnezeu. O fetiţă prostuţă cu noţiuni romantice despre ce înseamnă viaţa unei persoane religioase. Dar dragostea mea era pătimaşă. De-a lungul anilor, sentimentele mele s-au schimbat. M-a dezamăgit, m-a ignorat. Ne-am mulţumit… cu o relaţie de indiferenţă paşnică. Ca vechii soţi care stau pe canapea şi abia dacă-şi vorbesc. El ştie că n-o să-L părăsesc niciodată. Asta e datoria mea. Dar când dragostea şi datoria sunt una, atunci înseamnă că eşti binecuvântat”.
Câţi din cei ce la-nceput aveau o râvnă foarte mare pentru Hristos şi Biserică, încât ar fi mutat şi munţii din loc, nu s-au „trezit” la un moment dat, din diverse pricini – lipsă de atenţie sau discernământ, nelucrare, ispite de-a stânga ori de-a dreapta, primirea gândurilor rele despre Dumnezeu –, departe de tot ce erau sau nădăjduiau, oarecând, să fie?
Ispitiţi puţin câte puţin şi atraşi în cursă, slabi în lucrare, neatenţi la semnele lui Dumnezeu, căzând în păcate care mai de care, unii creştini simt că dragostea lor pentru Domnul s-a răcit şi se mulţumesc cu o… „indiferenţă paşnică”.
Unii aleg să se ascundă de Domnul, să nu mai frecventeze biserica, să nu mai stea înaintea Lui; alţii, dimpotrivă, în ciuda răcirii inimii, rămân înaintea Acestuia şi se tânguiesc cerând ajutor, întărire şi sporirea a ceea ce a mai rămas din dragostea lor.
Aceştia din urmă socotesc că e mai bine şi mai de folos a sta oricum înaintea Domnului, decât a-ţi îndreptăţi fuga de El. Mai bine cu inima rece în faţa Lui, decât departe de El, justificând în fel şi chip depărtarea.
Îl putem învinovăţi de multe pe Dumnezeu – pentru răul din lume, pentru alegerile noastre proaste, pentru oamenii pe care ni i-a scos în cale etc. –, cu toate acestea, în clipele noastre de luciditate, simţim şi ştim că nu El e vinovatul, că El este întâi de toate Bun, Drept, Iubitor de oameni.
Dacă observăm în inimile noastre răceală ori indiferenţă, dacă păcatul ne apasă, e bine să ne amintim clipele în care eram inundaţi de dragostea Lui, să ne luăm putere din acest gând şi să lucrăm după putinţă.
Oricum, odihnă nu avem unde să aflăm în afara Lui, după cum glăsuieşte Sfântul Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68). Să lucrăm din datorie, ca şi Maica stareţă din film, dacă nu mai putem lucra din dragoste! Domnul, văzând statornicia noastră, va face ca dragostea să crească sau să renască şi ne va da iarăşi bucuria cea dintâi, când El ne-a aflat pe noi, şi noi pe El. Decât a nu mai lucra deloc, mai bine a lucra din datorie. Decât a abandona lupta, mai bine a lupta fără dragoste, dar neapărat cu nădejde. E bună şi slujirea încredinţată, fără voie şi, deci, fără de plată, pentru că ne ţine cât de cât treji şi ne pregăteşte iarăşi pentru bucuria cea mare şi binecuvântarea cea dintâi. „Dar când dragostea şi datoria sunt una, atunci înseamnă că eşti binecuvântat”.
„When love and duty are one, grace is within you”.
© Laurențiu Dumitru
Textul a fost apărut inţial pe vechiul blog în aprilie 2008.
laurentiu dumitru 