Postirea ridică nenumărate întrebări la care oamenii Bisericii, preoți sau teologi mireni, sunt chemați să răspundă cu pricepere. Vom pomeni aici câteva dintre dileme într-o ordine întâmplătoare.
Exagerări și neputințe
Cei ce din diverse pricini doresc și pot să postească și-n alte zile decât cele rânduite de Biserică (făcând făgăduință Domnului înainte de vreun examen sau moment crucial al vieții lor) o pot face, cu binecuvântarea duhovnicului. Am făcut apel la autoritatea părintelui duhovnicesc pentru că se întâmplă uneori ca unii creștini, dintr-un zel exagerat, fără discernământ, să-și asume posturi aspre, peste puterile lor, periclitându-și sănătatea. Trebuie precizat că Dumnezeu a făcut toate bune foarte, trupul nu este o temniță a sufletului (cum credeau ereticii manihei odinioară) şi prin urmare el nu trebuie distrus prin înfometare, pentru ca sufletul să fie eliberat… Duhovnicul este în măsură să spună când și cum să postească cineva, dacă sunt situații care nu intră în regula consacrată a postului.
Cei bolnavi, slăbiți, neputincioși, bătrâni, copiii mici, femeile însărcinate sau lăuzele pot face rabat de la regula postului, după rânduiala Bisericii. Postul s-a rânduit să-l ajute pe om, nu să-i facă rău. Noi avem nevoie de post, nu Dumnezeu are nevoie de postul nostru. Nu greșește cel ce din motive obiective nu poate posti, dar în măsura în care poate împlini, atunci e bine să o facă (renunțând măcar la carne, spre exemplu). Dacă nu, se poate concentra însă mai mult pe postul duhovnicesc, pe rugăciune, paza minții, paza limbii, înmulțirea faptelor bune, pocăința, ferire de păcate. Postul nu este astfel pierdut, dimpotrivă!
Cam în aceeași situație se află și cei care nu au înțelegere din partea familiei pentru a posti (tineri care depind de părinți, studenții care depind de mâncarea cantinelor etc.). Cu tact, cu discernământ și înțelepciune să facă ceea ce le stă în putință, păstrând pacea.
Postul „pe sărite” (prima și ultima săptămână din posturile mari sau doar miercurile și vinerile din posturile de durată) este asemenea unui tratament medical luat pe sărite, arareori eficient. Am putea spune că este bine și așa, dar rânduiala Bisericii este totuși alta. Cei neputincioși, bolnavi, bătrâni sunt îndreptățiți să opteze pentru o astfel de variantă.
Relațiile intime între soți în timpul posturilor
Postul fiind o formă de pocăință și înfrânare, putem spune că implică și această latură a înfrânării de la relațiile intime pe întreaga lui durată. Însă acest aspect implică două persoane, iar deciziile în acest sens se iau în acord, cu bună înțelegere. Nu este îngăduit ca unul dintre soți să trăiască în înfrânare fără voia celuilalt, mai ales când înfrânarea unuia poate fi pricină de ispite mari pentru celălalt.
Sfântul Apostol Pavel sfătuiește: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (I Corinteni 7, 5).
Întărind cuvântul Apostolului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune într-una din predicile sale: „Armonia dintre femeie şi bărbat păzeşte viaţa noastră a tuturor şi susţine lumea întreagă, căci, precum se prăbuşeşte întreaga clădire dacă se clatină temelia, tot astfel se dă peste cap toată viaţa noastră dacă soţii trăiesc în neînţelegere”. Cuvântul cheie este armonie, toate se fac tact, cu discernământ, cu bună înțelegere, cu bună învoire între soți, cântărind bine circumstanțele și cumpănind bine toate efectele. Dragostea are uneori nevoie de pogorăminte, mai ales când unul este mai slab sau mai puțin credincios.
Aceste cuvinte nu se doresc a fi o apologie a neputinței. Chestiunea înfrânării în perioadele posturilor de durată este extrem de delicată și face subiectul multor spovedanii. Cine se înfrânează, fără să țină cont de voia celuilalt, pierde răsplata înfrânării și se face părtaș vinei, dacă acela cade pradă tulburărilor și alunecărilor în vreun fel sau altul. Ce folos ar putea aduce o înfrânare care tulbură pacea între soți și, implicit, dragostea între ei?
Nu luăm în discuție relațiile intime dintre cei necununați, pentru că ele sunt păcat indiferent dacă au loc în post ori în afara lui. Sigur că e îmbucurător dacă măcar în posturi s-ar abține, este și asta o jertfă, dar cu adevărat folositor le este să se cunune, să intre în rânduiala Nunții.
Produsele de soia. Imită carnea, brânza, laptele, deci imită postul?
Dacă în vremea regimului comunist de la noi oamenii se arătau nemulțumiți de salamul cu soia din galantare, astăzi produsele preparate din soia sunt la mare căutare, mai ales în posturi. Invazia pe piață a produsele de soia au născut vii polemici pe rețelele de socializare, pe blogurile și forumurile ortodoxe, subiectul acesta fiind des abordat în ultimii ani.
Chiar dacă părerile sunt împărțite, majoritatea autorilor socotesc că a consuma în exces produse de post care imită carnea și brânzeturile înseamnă a imita de fapt hrana perioadei de dulce, deci implicit nu ne putem bucura de roadele postului. Postul înseamnă întâi de toate înfrânare, el fiind prin excelență un exercițiu de asceză, de nevoință. Dacă privim la chipul în care Hristos a postit, aflăm că postind… a flămânzit (cf. Matei 4, 2). Dacă diferența dintre produsele din carne sau brânzeturi și echivalentele lor din soia e doar una de etichetă, înseamnă că postind astfel, înlăturăm nevoința trupească și, implicit, pe cea sufletească, suprimând totodată lupta cu lăcomia pântecelui. Mai ales când piețele agro-alimentare sunt pline de legume și fructe, e bine să avem discernământ și să postim mâncând produse tradiționale de post.
Așadar, consumând produse de soia în perioada postului, tehnic, în literă, nu greșim, însă duhovnicește găsesc că poate fi o problemă, pentru că ele anulează efectiv orice nevoință și aruncă în derizoriu înfrânarea. În fapt doar ouă de post nu găsim, altfel avem în magazine salam, parizer, pateu, șnițele, cremwurști, cașcaval, brânză, lapte, toate vegetale, toate din soia.
Ținând însă cont de slăbiciunile firii lumii de astăzi și de faptul că nu toți oamenii pot posti la fel, putem să ne limităm la un consum moderat al produselor de soia dacă vrem să gustăm deplin din bucuria postirii, dacă vrem să tăiem împrejur „dulceața gâtlejului”, după cum se exprimau părinții ascetici.
Fructele de mare și postirea
Fructele de mare, intrate în meniul românilor de câțiva ani, ridică și ele semne de întrebare despre relația lor cu postirea. Mai precis, vorbim despre creveţi, crabi, languste, langustine, homari (crustacee), scoici, midii, stridii (moluște bivalve, care au corpul moale), sepii, calamari și caracatițe (moluște cefalopode).
Toate acestea sunt animale marine, nu sunt rod al pământului, nu sunt hrană vegetală. Chiar dacă sunt nevertebrate și nu au sânge, asta nu le transformă în hrană vegetală. Mai degrabă fructele de mare se aseamănă cu peștele și s-ar cuveni să consumăm în momentele cuvenite dezlegărilor la pește. Pe de altă parte, fructele de mare nu sunt totuși carne de vită, porc sau pui, iar pe filiera Ortodoxiei grecești ne parvin informații că în Ellada fructele de mare sunt socotite de post de către mulți dintre credincioși.
Cred că echilibrată în acest sens este poziția călugărilor din Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului, loc în care nu se consumă niciodată carne (cu excepția peștelui). Se consumă în schimb fructe de mare, dar nu ca și cum ar fi de post. Când se mănâncă roadele mării în Sfântul Munte Athos ne lămurește într-un articol Arhim. Mihail Daniliuc: „Consumul de cefalopode și crustacee în posturi îl reglementează o tradiție legată de osteneala privegherilor lungi, istovitoare. Cine a mers în Sfântul Munte a observat că în posturi se face dezlegare la icre sau fructe de mare doar sâmbăta ori duminica și în sărbători, însă numai după privegheri de toată noaptea și după ce, în prealabil, de luni până vineri inclusiv, monahii nu s-au hrănit decât cu fructe și legume, uscate sau cel mult fierte, fără untdelemn”.
În concluzie, reluând ideea de mai sus – ținând cont de slăbiciunile firii lumii de astăzi și de faptul că nu toți oamenii pot posti la fel, se pot consuma fructe de mare în post, când este dezlegare la pește, iar dacă duhovnicul îngăduie, atunci și în celelalte zile.
Cu ochii după ingrediente
Dorința de a nu strica postul, de altfel bună, aduce după sine și o acrivie sporită în legătură cu produsele pe care le consumăm. Dacă atunci când gătim legume știm exact ce avem în farfurii, când achiziționăm diverse produse din comerț trebuie să observăm atent ce ingrediente conțin. De aceea majoritatea celor ce țin post caută să vadă dacă pe biscuiți, cozonaci, fidea sau prăjituri, spre exemplu, găsesc scris la ingrediente lapte sau ouă. Dar ce facem când pe etichetă scrie: „poate conține urme de lapte”, derivat de ou, zer praf? Ce înseamnă acestea nu știm prea bine. Renumitul dr. Gheorghe Mencinicopschi atenționa oarecând că produsele ce conțin cazeină, praf de ou, derivat de ou, zer sau praf de zer – nu sunt de post.
Discutată deseori la tv și în reportajele din ziare, problema ingredientelor produselor din comerț este una destul de delicată, pentru că onestitatea producătorilor alimentari lasă de dorit deseori. Ce să mai spunem de informația care a circulat în anii trecuți în media, cum că se folosește pudră de oase în prepararea zahărului!?… S-ar putea spune că orice lingură de zahăr poate strica postul din punct de vedere alimentar. Așadar, chestiunea aceasta rămâne una de conștiință personală, pe cât putem să evităm produsele incerte, lăsând la mila Domnului posibile „îndulciri” fără de voie, căci El, dincolo de alimente, privește la inima noastră.
Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.
[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]
Foto: Trapeza Mănăstirii Simonopetra. Autor necunoscut
laurentiu dumitru 