Păcatul este călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu. Îl numim deseori și fărădelege pentru că voia lui Dumnezeu se vădește din legile Sale.
Păcatul este vechi de zile, fiind anterior creării omului, venind din lumea cea spirituală, prin căderea îngerilor ce au dorit să fie asemenea lui Dumnezeu. În lumea materială păcatul a intrat prin neascultarea protopărinților noștri Adam și Eva.
Păcatul este ieșirea din ascultarea de Dumnezeu, este zidul pe care îl ridicăm între noi și Dumnezeu.
Chiar dacă uneori pare a fi dulce, la capătul lui este otravă.
Păcatul este minciună, pentru că îți dă senzația că te împlinește. În realitate, omul pătimaș, cel care-și folosește toate puterile sufletești spre a păcătui, știe din experiență că o patimă cu cât este mai mult hrănită, cu atât este mai flămândă.
Păcatul este un fel de moarte. Nu vorbim niciodată despre o moarte a sufletului, însă există o moarte sufletească – viața celor pentru care păcatul este o a doua natură. Paradoxul este că la polul opus, Sfinții, deși morți, ei sunt vii. Păcatul e cel ce zădărnicește efortul nostru pentru mântuire, de aceea trebuie să-l conștientizăm, să luptăm cu el, să-l spovedim, să-l părăsim și să tămăduim rănile lui. Dar pentru aceasta trebuie mai întâi să-l vedem, să-l recunoaștem. Spunea un sfânt că mai mare decât a vedea îngerii este a ne vedea propriile păcate. Ne rugăm deseori ca Domnul să ne dea să ne vedem propriile păcate, să conștientizăm starea de cădere, de iad, ca văzându-ne și smerindu-ne să ne venim în fire, să putem să ne întoarcem la Cel fără de păcat, la Cel ce este Însăși Viața și izvorul vieții – Hristos.
Hristos este antidotul morții. Sensul unei însănătoșiri reale de bolile noastre sufletești este unirea cu Hristos, chiar dacă uneori este relativă, alteori temporară, din pricina nestatorniciei noastre. Avem însă viață atât timp cât stăm lângă potirul în care este Viața. Departe de Dumnezeu viața nu e viață, căci nu e deplină. Sfântul Ioan de Kronstadt spunea în acest sens: „Unirea cu Dumnezeu este ţelul de căpetenie al vieţii noastre, iar păcatul se opune acestuia, la modul absolut. De aceea, fugiţi de păcat ca de cel mai cumplit vrăjmaş, ca de cel ce ucide sufletul, pentru că o viaţă fără Dumnezeu înseamnă moarte. Să ne pătrundem de menirea noastră, să ţinem minte mereu că obştescul nostru stăpân ne cheamă să ne unim cu El”.
Păcatul, libertatea și dragostea
Întotdeauna libertatea a implicat riscuri.
Dumnezeu Însuși a riscat ruina creației Sale pentru a nu-i știrbi libertatea, zice Pr. Prof. Dumitru Stăniloae în Dogmatica sa. În absența libertății, omul ar fi fost un roboțel cuminte și întru totul ascultător. Dar Dumnezeu a riscat și riscă mereu ruina creației sale pentru a nu-i știrbi libertatea. De aceea folosirea responsabilă a libertății se dovedește a fi un semn al iubirii.
Păcatul este folosirea fără discernământ a darului libertății. Suntem liberi, dar suntem și responsabili pentru tot ceea ce facem. Libertatea nu înseamnă însă lipsa constrângerilor, nu înseamnă a face ce vrei. Sau putem face ce vrem, dacă am învățat deja Iubirea. Nu e de mirare că Fericitul Augustin îndeamnă: „Iubește și fă ce vrei!” pentru că iubirea este cea care ne învață toate, căci faptele noastre vor fi atunci, pe cât e omenește posibil, între hotarele iubirii.
Hristos spune: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 21). În consecință, alegerea păcatului, ca încălcare a poruncilor, este semn de neiubire. Nimeni nu poate spune că iubește pe Dumnezeu, dacă în mod conștient și constant, de bună voie, lucrează păcatul în viața sa.
„Opusul păcatului nu este virtutea, ci libertatea”, zicea Soren Kierkegaard. Abia atunci când te opui păcatului alegi de fapt libertatea, adevărata libertate. Căci altfel, alegând păcatul, omul devin rob al păcatului.
Mulți vorbesc astăzi despre „chingile dogmei creștine” care îngrădesc libertatea, când de fapt este vorba de cu totul altceva – îndemnul Bisericii fiind de a nu deveni robi ai păcatului, ci liberi de păcat. Biserica, deci, nu îngrădește libertatea nimănui, dar are datoria de a modela această libertate spre binele persoanei: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu sunt toate de folos” (I Corinteni 6, 12).
Priviți la omul pătimaș care deseori își vede ruinată viața din cauza diverselor dependențe, care deși vrea să se îndrepte, deseori nu poate (chiar dacă unii ar spune că e liber să facă ce dorește, iată că nu mai poate lucra binele!), ajungând la vorba Apostolului Pavel care spunea smerindu-se pe sine: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc” (Romani 7, 19).
Același Apostol Pavel Pavel afirma: „Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi sunteți, robii aceluia căruia vă supuneți: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?” (Romani 6, 16). De asemenea, Sfântul Ioan Evanghelistul întărește toate acestea: „Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei, și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însa I-au răspuns: Noi suntem sămânța lui Avraam și nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: veți fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun. Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr” (Ioan 8, 31-36).
Dincolo de cuvinte, fiecare om simte pe inima sa că ascultarea de cel pe care-l iubește îl apropie de cel iubit. Așa cum cel îndrăgostit caută să intre în voia omului drag, așa și cel care se apropie de Dumnezeu simte că păcatul îl desparte de dragostea Lui. Nu în sensul că Dumnezeu nu l-ar mai iubi, dar așa ni s-a dat să simțim asta – ca un copil ce știe că mama sa se va mâhni dacă va face o boroboață.
Fără darul libertății nu ar mai fi păcat, dar nici virtuți… Mântuitorul respectă așadar libertatea de voință a fiecăruia: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
De la duhovnicul meu am aflat cândva o pildă. Se spune că Împăratul Arcadiu, dorind să se răzbune pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care critica deseori de la amvon luxul de la palat, a întrebat câțiva sfetnici apropiați cum să-l pedepsească pe acesta. Unii au sugerat să-i confiște averea, să-l exileze, să-l întemnițeze sau să-l omoare. Un alt sfătuitor, care cunoștea mai îndeaproape pe Sfântul Părinte, a spus că niciuna din aceste pedepse nu-i va aduce vreo pagubă.
– Dacă îi veți confisca averea, vor suferi săracii, căci nimic din ce are nu ține pentru sine. Dacă îl veți exila, nu se va mâhni, căci tot pământul este al lui Dumnezeu. Dacă-l veți întemnița, va săruta și lanțurile din dragoste pentru Hristos, iar dacă-l veți omorî, îl veți uni mai repede cu Hristos, a spus sfetnicul împăratului.- Atunci dară, cum poate fi pedepsit? -Există un singur mod de a-l pedepsi pe Părintele Ioan: faceți-l să păcătuiască, fiindcă acest om de nimic nu se teme mai mult decât de păcat…
Câți nu ne tânguim pentru diverse neajunsuri, suferințe și pierderi, în timp ce marea și adevărata dramă a noastră este faptul că nu lepădăm păcatul, singurul lucru care ne poate despărți de Dumnezeu. Nu știu câți conștientizăm că păcatul făcut constant, cu bună știință, este tot un soi de necredință (uneori chiar te poate întoarce la necredință!)… Asta este una din problemele inerente firii noastre căzute. Credința în Dumnezeul cel Viu aduce după sine un fel de „strâmtorare” (ar fi absurd să pretindem a trăi credința după gustul fiecăruia). Paradoxal însă, această nevoință, acest exercițiu al luptei cu păcatul, atunci când sunt biruitoare, sunt cele ce ne oferă o conștiință curată și adevărata libertate după care orice om tânjește.
Din fericire Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a ne curăți de păcate prin baia spovedaniei.
Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.
[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]
laurentiu dumitru 