Umbrelele lui Jacques Demy sau simplitatea păsărilor ce-și caută ciripind cuibul

The Umbrellas of Cherbourg

Personajele din Les parapluies de Cherbourg / Umbrelele din Cherbourg (1964) nu-și vorbesc, ci își cântă. Nu este propriu-zis un musical, ci mai degrabă un film cântat, cu totul atipic, probabil unic. Muzica se așează foarte bine în matca filmului, încât devine foarte naturală, foarte firească. Parcă așa trebuia să fie și nu altfel.

Dar ceea ce încântă și mai mult în Les parapluies este scenografia ei specială. Filmul are o cromatică năucitoare, aproape toate cadrele interioare au o armonie desăvârșită a culorilor. Vestimentația personajelor este întotdeauna asortată cu lucrurile din jur. De altfel, cum aveam să aflu, regizorul Jacques Demy fusese inițial decorator.

Povestea este simplă, dar nu simplistă, un crâmpei de viață din Franța anilor ’50 din veacul trecut, cu iubiri, speranțe și dezamăgiri, pus în scenă cu o deosebită delicatețe și sensibilitate. Doamna Emery şi fiica sa, Genevieve, au un magazin de umbrele. Tânăra e îndrăgostită de Guy. Numai că acesta trebuie să plece în Războiul din Algeria. Însărcinată şi forţată de mama ei, Genevieve se căsătoreşte cu Roland, un bijutier bogat.

La doar 21 de ani jucând un personaj de 17 ani, Catherine Deneuve, încântătoare și expresivă, face unul din primele ei roluri mari, ce o va consacra definitiv în cinematografia mondială și-i va deschide calea spre colaborările de mai târziu cu marii regizori Roman Polanski (Repulsion) sau Luis Buñuel (Belle de Jour, Tristana).

M-am bucurat să aflu că filmul l-a cucerit oarecând și pe marele filosof Constantin Noica. El nota în Jurnal de idei: „De la primele imagini şi scene ale filmului Umbrelele din Cherbourg, ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toată ingenuitatea lui. Dar sufletul e singur, fără nici o urmă de spirit, şi se transformă în sufleţel. Parcă nu sunt oameni cei care vorbesc acolo, sunt păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc. Cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile? Toţi sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus mai departe, adică prea departe, până la desfigurare. Dragostea fetiţei aceleia – singura dragoste adevărată, care e a femeii, a Heloisei, a Julietei – îşi păstrează aici măsura: fata uită chipul iubitului ei, ce rămâne o simplă fotografie pentru ea, şi consimte dragostei celuilalt, cu raţionamentul simplu că, de vreme ce o iubeşte însărcinată fiind cu altcineva, înseamnă că o iubeşte cu adevărat. (…) Iar sufletul, şi numai sufletul ei neproblematic, reface deopotrivă, cu câteva ciripituri, şi viaţa băiatului întors din armată şi dezamăgit, căci întocmai simplităţii păsărilor, oamenii de aici îşi rezolvă ecuaţia în clipa în care şi-au aflat cuibul. O fată, în primul ceas al feminităţii ei, deschisese povestea; puii iviţi în cuib, copiii, o închid… Poate că e adevărat: arta reprezintă, în fond, expresia unui regret. Nu-mi e ruşine să spun că mi-au dat lacrimile de la începutul până la capătul poveştii acesteia. Psyche a murit.” (Jurnal de idei)

„How is it possible? Well, just like with everybody”.

© Laurențiu Dumitru

Anunțuri

Argumente pentru o mai deasă împărtășire

l9-76chalice3

Creștinul se împărtășește în diverse chipuri de Dumnezeu. Ne împărtășim de har prin prezența la slujbe, ne împărtășim prin cuvântul viu al Evangheliei sau prin cuvântul predicii rostit de preot, prin cântările liturgice, dar și prin prezența harică a icoanelor. Tot ceea ce se oferă în slujbele Bisericii este hrană duhovnicească. Dar există o hrană mai presus de acestea, mai deplină, împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Cuvintele lui Hristos sunt foarte explicite: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54) sau „Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35).

Nu e nimic mai trist decât ca la sfârșitul Sfintei Liturghii, când preotul ieșind în fața ușilor împărătești cu sfântul potir în mână rostind: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!” – să nu vină nimeni sau doar cinci persoane din care patru sunt copii. Cu toate acestea, deși puțini se împărtășesc, toți cei prezenți, de obște, răspund liturgic: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”.

Pe de altă parte, nu e nimic mai îmbucurător decât să vezi biserici în duminici oarecare de peste an cum se împărtășesc câte două sute de credincioși. Dar pentru o astfel de atmosferă pascală în fiecare duminică se cer preoți jertfitori, care să spovedească mai des, să țină des cateheze, să fie mereu în biserică, cu timp și fără timp.

Este adevărat că primirea Sfintei Împărtășanii cere o pregătire serioasă, însă cum de s-a ajuns în situația ca fiind prezent mereu la fiecare Liturghie duminicală, spre exemplu, să nu te împărtășești decât de două trei ori pe an, o dată uneori sau nici măcar atât? Cu multă mâhnire în cuvânt, părintele Iulian Stoicescu, unul din preoții martiri ce a suferit în închisorile comuniste, spunea: „La noi (la ortodocși) parcă s-ar zice la Liturghie cu frică, cu credință și cu dragoste să stați deoparte… Lumea se împărtășește tot mai rar”.

Avem mărturii care ne arată că în primele veacuri toți creștinii se împărtășeau la fiecare Liturghie (mai puțin cei ce aveau oprire din cauza păcatelor mari, care de altfel ieșeau de la slujbă împreună cu catehumenii – cei ce se pregăteau de botez – când începea efectiv ceea ce astăzi numim Liturghia credincioșilor). Ieșirea din catacombe a Bisericii lui Hristos după anul 313 a adus provocări noi „turmei mici” și prigonite a lui Hristos. Pe fondul unei relaxări morale adusă de libertatea de manifestare a credinței și a privilegiilor oferite Bisericii, mulți din cei doritori de asceză au preferat să ia calea pustiei.

În plus „mulțimea” încă necatehizată începuse să se apropie fără frică și cutremur de Împărtășanie. Astfel s-au înmulțit predicile care insistau pe pregătire, post și examen de conștiință amănunțit, dar pentru că mulți aud, dar puțini înțeleg, s-a și rărit totodată apropierea de Sfintele Taine. Într-un fel asta s-a întâmplat și la noi în țară după anii de oprimare comunistă, asemănătoare în anumite privințe cu prigoana primelor veacuri. Deschiderea bruscă spre o lume necatehizată, dar și deprinderile de ani buni a făcut ca în conștiința poporului să se întărească ideea că împărtășirea trebuie să aibă loc doar la praznicele mari de la sfârșitul posturilor de durată. Nu e de mirare că Împărtășania este numită în popor păștițe, identificându-se astfel împărtășirea cu praznicul Învierii, deși, de bună seamă, oricând se slujește Sfânta Liturghie credinciosul s-ar putea împărtăși.

Însa tema desei împărtășiri a început să fie foarte discutată în ultimii ani în Biserică (în conferințe, simpozioane, cateheze parohiale), mai ales în 2014, ales de Biserica Ortodoxă Română drept An omagial euharistic.

Subiectul este încă destul de sensibil, mai ales datorită acestor deprinderi de care pomeneam, deși experiența bimilenară a Bisericii aduce nenumărate argumente pentru o mai deasă împărtășire. În fapt, toți sfinții mari ai Bisericii au încurajat practica împărtășirii dese.

Cine decide până la urmă această ritmicitate cu care un credincios se poate împărtăși? De bună seamă că duhovnicul său, însă nu o poate face singur și, în special, nu o poate impune. Din discuțiile pe care le-am purtat cu mai mulți duhovnici experimentați, am dedus ca nu e îndeajuns să îndemni la o mai deasa împărtășire, asta depinde și de felul în care fiul duhovnicesc trăiește viața sa în Hristos, depinde de dorul său după Dumnezeu, de intensitatea credinței lui, de ritmicitatea cu care el își cercetează duhovnicul, depinde așadar și de regularitatea cu care el se spovedește. Aceasta este motivația argumentării noastre, pentru a da un imbold și a aduce un plus de limpezime și înțelegerea că viața creștină se trăiește la căldura Sfântului Potir, căci o mai deasă împărtășire va fi până la urmă și rodul unui efort personal mai susținut pe calea credinței. Biserica, prin glasul preotului, ne cheamă, din păcate noi nu răspundem glasului Ei. Ne cheamă pentru a ne pune în comuniune cu Hristos.

Mântuitorul Hristos, după săvârșirea minunii înmulțirii pâinilor în pustie, se va adresa mulțimii prin cuvintele: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51), apoi „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru mine și Eu întru el… Cel ce mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine… Cel ce mănâncă această pâine va trăi în vecie” (Ioan 6, 53-58).

Există în conștiința multor creștini ideea că Împărtășania este un fel de premiu, de coroniță, o recunoaștere a unei vieți ireproșabile. Dar preotul când împărtășește pe credincioși nu spune că se împărtășește robul lui Dumnezeu pentru că nu are păcate, ci „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Așadar ne însănătoșim și primim iertare prin Spovedanie, dar chiar și prin Împărtășanie. Dacă suntem bolnavi sufletește, ne adresăm Doctorului prin excelență – Hristos. Dacă Biserica a fost deseori asemănată cu un spital al celor păcătoși și trecători, unul din medicamente este Sfânta Împărtășanie. Sfântul Ignatie Teoforul numea Împărtășania „medicament al nemuririi”, adică ea este pentru noi mijlocul prin care dobândim viața veșnică. Duhovnicește vorbind, este chiar periculos a socoti Împărtășania – coroniță, premiu, pentru că o condiție esențială a apropierii de Sfintele Taine este inima înfrântă și smerită, cugetarea la propria nevrednicie.

cina-cea-de-taina-manastirea-stavronikitaApostolul Pavel atenționează pe creștinii din Corint: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Corinteni 11, 28).

Așadar, să nu ne împărtășim cu nevrednicie, ci să se cerceteze omul pe sine. Adică fiecare să-și vadă starea sa lăuntrică și să caute, chiar dacă nu este vrednic, să se învrednicească, pregătindu-se după cuviință, prin spovedanie, prin pocăință curată. Dar pregătirea aceasta, oricât de ireproșabilă ar fi, nu-l va face vrednic. După criteriul vredniciei, nimeni nu este vrednic să se împărtășească. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că de-ar fi cineva sfânt ca Ioan Botezătorul și tot nu ar fi vrednic să se împărtășească. Sunt multe păcate opritoare de la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, iar duhovnicii care spovedesc pe credincioși sunt datori să atragă atenția asupra lor. Dar dacă cineva are păcate opritoare, deci se află sub osânda canoanelor, nu se poate împărtăși nici des, nici rar, nu se poate împărtăși deloc până nu dă semne de îndreptare. De aceea se cere cercetare de sine și a nu ne împărtăși cu nevrednicie. Se înțelege deci că încercarea noastră de a conștientiza importanța și valoarea împărtășaniei o facem către toți, dar pașii necesari pentru apropierea de Ea se vor face într-o împreună lucrare cu duhovnicul. Nimeni nu se poate împărtăși după cum socotește de cuviință, chiar dacă prin unele locuri astfel de accidente se întâmplă din necunoașterea rânduielilor Bisericii.

Este însă ciudat faptul că cei mai mulți se simt nevrednici să se împărtășească, deși aud chemarea liturgică: „cu credință și cu dragoste apropiați-vă!” în tot timpul anului în Duminici și sărbători, totuși la Paște sau la Crăciun se împărtășesc. Sfântul Ioan Gură de Aur pentru a scoate pe cei din vremea lui din acest fals silogism, le spune: Dacă ești vrednic o dată pe an, atunci ești vrednic și în fiecare zi. Iar dacă nu ești vrednic în fiecare zi, nu ești vrednic nici o dată pe an.

Cei care trăiesc într-o bună rânduială, ținând posturile și rugându-se, frecventând Biserica și având conștiința apartenenței lor la Trupul Bisericii, având așadar „haină de nuntă” (Matei 22, 12), primesc de cele mai multe ori binecuvântare pentru a se împărtăși atunci când, în special în posturile mari, solicită aceasta. Către unii ca aceștia, în special, se referă îndemnul spre o mai deasă împărtășanie al Sfântului Ioan Gură de Aur.

Unele catehisme mai vechi pomenesc orientativ de împărtășirea în cele patru posturi mari sau măcar o dată pe an, de Paște. Acestea însă s-au spus pentru a-l îndemna pe cel ce stă departe de împărtășire ca măcar așa, o dată pe an, să se apropie de Împărtășanie. Totuși, sunt duhovnici care socotesc pe bună dreptate că a te împărtăși o dată pe an nu înseamnă a avea o viață creștină.

Mulți dintre cei ce fac apologia unei rare împărtășanii spun că „mai bine mai rar, dar cu evlavie”. Argumentul pare onest, dar este contrazis de practică. Dimpotrivă, cu cât te împărtășești mai rar, cu atât mai mult putem vorbi de lipsă de pregătire, de atenție, de pază a gândurilor sau amânarea spovedaniilor. Întârzierea, amânarea vin deseori din nepăsare, din delăsare. Sfântul Chiril al Alexandriei îi numește leneși pe cei ce se împărtășesc rar. Socotesc că grija, evlavia, viața duhovnicească sporesc printr-o mai deasă împărtășire, căci același Sfânt Chiril zice: „Preacuratele Taine alungă neputința, adorm războiul sălbatic al trupului, omoară patimile”.

Unii se tem că o deasă împărtășire îi va face să cadă în formalism, în rutină sau nepăsare, că vor ajunge să bagatelizeze astfel primirea Trupului și Sângelui Mântuitorului. Cu siguranță că există acest risc, dar aici intervine și rolul duhovnicului de a găsi calea potrivită pentru fiecare. Totuși, există mai degrabă riscul bagatelizării prin rara împărtășire. Ce am mai putea spune de îndemnul Sfântului Vasile cel Mare care într-una din scrisorile sale recomanda să se împărtășească creștinul în fiecare zi din post!?

Să nu uităm că a ne împărtăși este un act de credință, că prin împărtășire vestim moartea și Învierea Domnului (cf. I Corinteni 11, 26). Toți marii sfinți s-au împărtășit des. Desigur că mulți dintre ei au fost și slujitori ai altarului și se împărtășeau de fiecare dată când slujeau Liturghia, mulți dintre ei săvârșind-o zilnic. Avem mărturii despre sfinți care trăiau doar cu Sfânta Împărtășanie, în special în posturile mari.

Este adevărat însă că pustnicii nu se împărtășeau foarte des. Dar situația acestora nu este un argument în favoarea unei rare împărtășanii, pentru că de fapt ei se împărtășeau ori de câte ori aveau posibilitatea să o facă. Ei refuzau deseori primirea preoției, dar Împărtășania nu o refuzau dacă aveau posibilitatea de a ajunge în răstimpuri la praznice, în unele obști. Este cunoscut cazul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca ce a trăit 47 de ani de pustnicie în singurătate absolută, dar și aceasta când are prilejul să se împărtășească nu va ezita, cerându-i Cuviosului Zosima să-i aducă Sfintele Taine la malurile Iordanului pentru a o împărtăși.

Și chiar dacă pustnicii și zăvorâții datorită asprimii vieții lor nu ajungeau să se împărtășească des, trebuie să pomenim și situațiile minunate când unii ca aceștia primeau Împărtășania din mâinile îngerilor (Onufrie pustnicul, spre exemplu). Iar avva Pafnutie vorbește de întâlnirea avută cu patru monahi asceți tineri care ziceau că sunt împărtășiți de două ori pe săptămână (sâmbăta și duminica) de către un înger al Domnului. Ca să se încredințeze că aceștia grăiesc adevărul, avva Pafnutie a rămas împreună cu ei ca să vadă minunea cu ochii lui (v. Proloagele de la Ohrida, 12 iulie). Cum ar putea cel ce poartă de grijă tuturor făpturilor și dă hrană la bună vreme să nu se îngrijească și de hrana cea dătătoare de viața a drepților Lui de care lumea nu e vrednică?

Foarte important este faptul că în rugăciunile de la Împărtășanie se atenționează: „Ca nu cumva stând prea mult deoparte de cuminecarea cu Tine să ajung pradă vânării lupului gândit cu mintea (diavolul, nn.)”. Dacă preotul nu trebuie să cadă pradă acestei ispite, înseamnă că nici credinciosul nu trebuie să primească o astfel de ispită.

Sfântul Nicodim Aghioritul într-unul din textele sale despre vătămarea adusă de rara împărtășanie amintește de un cuvânt al Cuviosului Paladie, care, la rândul său, povestește despre avva Macarie Egipteanul. Acesta, după ce a tămăduit o femeie care prin lucrarea diavolului apărea oamenilor în chip de iapă, i-a dat următorul sfat: „Niciodată să nu lipsești de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci să te împărtășești frecvent, fiindcă aceasta lucrare diavolească ți-a venit fiindcă nu te-ai împărtășit cinci săptămâni și, plecând de aici, demonul a găsit loc și te-a ispitit”.

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruChiar dacă puțini credincioși se împărtășesc des, totuși mulți dintre aceștia își aduc în fiecare duminică pruncii la biserică pentru împărtășire, ceea ce este un lucru foarte bun, fiind de mare folos pentru creșterea lor trupească și sufletească. La vârsta prunciei aceștia se pot împărtăși chiar și pe mâncate, iar până la șapte ani nu este necesară nici postire, nici spovedanie în prealabil.

Cel Care Se dăruiește pe Sine în Împărtășanie, Hristos Mântuitorul, îi primește pe copiii care vin la El, căci ne-a îndemnat zicând: „Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia” (Luca 18, 16). Pentru noi, cei maturi, este important să devenim precum pruncii, adică fără de răutate, de aceea ideal ar fi ca împreună cu copiii să se împărtășească și părinții.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

„Crede și nu cerceta!” nu e scris în Biblie

biblia

Una din pietrele de poticnire ale celor necredincioși este convingerea fermă că în Biblie există sintagma „Crede și nu cerceta!”. Însă această vorbă nu există nicăieri în Biblie și nici în învățăturile vreunui Sfânt al Bisericii, chiar dacă sunt unii care aproape că ar jura că au văzut scris cu ochii lor.

Cum ar putea sta însă un astfel de precept alături de îndemnul Mântuitorului Hristos care îndeamnă: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8)? „Căutați și veți afla” este foarte asemănător cu Crede și cercetează!

Vom întâlni în Evanghelii dese îndemnuri la studiu, la cercetare, la cunoaștere. Faptul că avem astăzi Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, e o dovadă că Scripturile au fost scrise pentru a fi cercetate, pentru a crede și, mai ales, pentru a fi trăite, adică puse în practică („Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui” – Ioan 20, 31). De altfel, Mântuitorul Hristos în multe rânduri amintește momente și cuvinte ale Vechiului Testament punând în valoare cercetarea Scripturii (Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. – Ioan 5, 39). Credința așadar cheamă după sine cercetarea, iar cercetarea și cunoașterea duc la credință.

Credința vine din auzire (cf. Romani 10, 17), asta înseamnă că ea poate veni și prin cuvântul scris, prin studiu, prin lectură, prin observare, prin cercetare permanentă. Cum am putea crede fără a cerceta? Este adevărat că sunt între creștini și din aceia care primesc toate fără cercetare, dar aceasta este mai degrabă credulitate decât credință și de cele mai multe ori, din ispită, ajung să primească și multe învățături ce duc la înșelare. Ei sunt cei care, dacă-i întrebi una sau alta despre credință, spun invariabil: așa este bine, așa trebuie! Fără să problematizeze.

Pentru aceia creduli și ușor de înșelat s-au spus și cuvintele acestea spre luminare și cunoaștere: „El a zis: N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie?” (Matei 19, 4). Sau: „Oare nici Scriptura aceasta n-ați citit-o: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului?” (Marcu 12, 10). Tot astfel: „Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă?” (Matei 21,16). Sau: „Zis-a lor Iisus: Au n-ați citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri?” (Matei 21, 42). Tot astfel și cuvântul care spune: „Iar despre morți că vor învia, n-ați citit oare în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov?” (Marcu 12, 26). Altfel spus, oare nu știți toate acestea? Dacă ați fi cercetat, ați fi știut! Și este esențial să cercetăm, să studiem, să aflăm, pentru ca trecători prin această lume fiind, avem nevoie de sporire în duhul înțelepciunii și al descoperirii, spre deplina Lui cunoaștere (Efeseni 1, 17).

Tradiția ortodoxă accentuează însă necesitatea unui îndrumător în lectura Scripturii, pentru ca „cine citește să înțeleagă” (Matei 24, 15). „Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor 8, 31), răspunde famenul egiptean Apostolului Filip, care-l întrebase dacă pricepe cele ce citește de la Isaia proorocul. Fără îndrumător, credinciosul simplu riscă să rătăcească, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (cf. Matei 22, 29).

Dumnezeu nu ne vrea proști. Biserica nu ne vrea proști, ci să credem și să cercetăm, și, în consecință, să ținem cele bune. Monahul N. Steinhardt, într-un cuvânt al său lămurește că Ortodoxia nu ne vrea proști, neinstruiți sau ignoranți: „Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric să le tâmpim). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinși de satana?” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia). Tot monahul cărturar de la Rohia ne spune: „Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică deoarece nesocotește îndemnul Domnului (Matei 10, 16: fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii) și trece peste textele Sfântului Pavel (Efeseni 5, 17: drept aceea, nu fiți fără minte, II Timotei 4, 5: tu fii treaz în toate…, Tit 1, 8: să fie treaz la minte și mai îndeosebi I Corinteni 14, 20: Fraților, nu fiți copii la minte, ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari)” (idem).

Postul. Spovedania. Impartasania. Pasi spre Inviere - Laurentiu DumitruAșadar, omul este liber să cerceteze tot ce dorește, iar Biserica nu-l îngrădește pe om cu nimic în aspirațiile și căutările lui. Ea nu dorește să primești de-a gata fără să cercetezi, fără să ai dileme sau să pui întrebări. Pe nedrept s-a spus deseori că Biserica ar fi rezervată față de cultura profană. Nicidecum, ne stă mărturie o omilie către tineri scrisă de Sfântul Vasile cel Mare în sec. al IV-lea. În care acesta recomandă oamenilor din vremea sa să culeagă din literatură, chiar și din cea păgână, amintindu-l pe Homer, anumite elemente valoroase și folositoare creștinilor, asemenea albinei care culege din floare numai nectarul.

Sursa: Laurențiu Dumitru, „Postul. Spovedania. Împărtășania. Pași spre Înviere”, Editura Meteor Press, 2015.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/EFG9cS ]

Dacă ne rugăm pentru homosexuali, cum am putea să-i urâm?

pro-family

Amicul Bogdan Duca a postat astăzi un status pe facebook: Eu le-aş propune apărătorilor „căsătoriilor” homosexuale să piardă jumătate de oră uitându-se pe filmuleţe şi fotografii de la paradele gay-pride din „ţările civilizate”.

Nu sunt apărător al „căsătoriilor” homosexuale, dimpotrivă, și nici nu am simțit vreun imbold să dau search-uri prin locuri străine, dar mi-am amintit niște gânduri mai vechi însăilate într-un articol pe care l-am publicat cândva, gânduri care m-au urmărit multă vreme, dar mai ales în perioadele în care gay-ii își țin paradele prin capitalele lumii.

Am încercat să mă pun în papucii unui activist gay al zilelor noastre, în papucii unuia dintre cei prezenţi pe la Gay-Fest-uri. Cum e oare ca bărbat să te fardezi, să porţi mărgele, cercei şi perucă, să te îmbraci în fustiţă scurtă şi să apari cu picioarele epilate la vedere?! Cum e să faci sminteală și să-ți asumi faptul că ești nesuferit în ochii multora? Cum e să ajungi să nu mai tresari la apariţia unei gingaşe fete? Cum e oare să ai o mamă acasă care, sărmana, se tot întreabă unde a greşit de are băiatul gay, de la ce i se trage aşa necaz? Cum e să ştii că nu vei putea avea un copil al tău, sânge din sângele tău? Cum e să deschizi Scriptura şi să vezi cum ceartă aspru Domnul faptele tale din dormitor, dând pildă nelegiuiţilor din viitor… da, din viitor, nu doar a celor de-atunci (1)?

Cum o fi să deschizi dicţionare consacrate ştiinţei medicale şi să vezi că, în ciuda trend-ului care spune că homosexualitatea e înnăscută, stă scris negru pe alb că ea este socotită „perversiune a instinctului sexual”, „deviere a instinctului sexual” ori „comportament sexual aberant” (2)?

Așadar, cum o fi?!…

Pe facebook se duce de câteva zile un teribil „război întru cuvânt”, în care se aruncă amenințări și anateme, sudalme și diatribe, replici „tăioase” la articolele despre cei „3 milioane de proști și troglodiți”. Dacă ne doare starea de păcat a fraților noștri, – căci cine poate spune că n-a venit Hristos şi pentru homosexuali? -, să ne rugăm, să căutăm cu vorbă cumpătată şi cuvânt aşezat să-L mărturisim pe Hristos. Sunt convins că unii dintre homosexuali, din cei ce nu-s întru totul convinşi că acela-i drumul pe care ei trebuie să meargă, s-ar apropia mai mult de Biserică dacă cineva ar avea răbdare cu ei. Ameninţările cu iadul, afurisania, anatema nu folosesc la nimic… E necesar să avem conştiinţa că orice homosexual poate da într-o bună zi mărturia paulină: „Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream. Totuşi am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă. Şi a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Hristos Iisus” (I Timotei 1, 12-14).

Dacă nu credem asta, înseamnă că n-am înțeles nimic din Evanghelii.

Însă, ceea ce se înțelege mai greu e faptul că a-ţi vedea starea de păcătoşenie e o lucrare a harului, nu a ironiei și batjocurii. Lucrurile mai presus de lume, mai presus de fire, nu pot fi înţelese cu puterile firii. Gândiţi-vă la cuvântul acela din Evanghelie, rămas de la Domnul Hristos, care a fost rostit către Sfântul Apostol Petru: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 17). Numai Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu poate deschide sufletul şi-l poate face pe om încrezător în cele ce sunt mai presus de fire, în cele ce sunt mai presus de lume. Doar Dumnezeu poate deschide ochii unui păcătos ca să-şi vadă starea sufletească.

Ca să nu fiu prost înțeles sau răstălmăcit, precizez că socotesc esențial să dăm lumii o mărturie creștină, cred că suntem datori să ne apărăm turma de orice practică pierzătoare de suflet și că orice nelegiuire trebuie numită corect, fără echivoc, fără cosmetizări. Problema e că dezbatem prea mult pe facebook, dar mai puțin vorbim cu Dumnezeu despre toate aceste dureri lăuntrice, Sigurul de altfel care poate schimba inimile.

Uneori mă tem că înverșunarea credincioșilor îi face pe unii gay să nu vadă Lumina cea adevărată. Pentru unii gay, Biserica e locul acela unde s-au adunat laolaltă toți cei ce lovesc în el. Am auzit zilele acestea cuvinte teribile, cum că Biserica ar detesta gay-ii, că apărând familia tradițională, nu arătăm dragoste pentru aproapele și altele asemenea. Cum de s-a ajuns aici…? E vina manipulărilor grosolane, dar e de vină și grosolănia unora dintre creștini, atitudine care se socotește a fi a Bisericii Însăsi. Dacă nu vom reuși să facem cunoscut chipul adevărat al Bisericii, mă tem că nu vom mai putea recupera prea mulți dintre homosexuali. Sincer, eu n-am văzut încă om întors la credinţă dintre cei loviţi oarecând cu asprime de către cei ce se numesc pe sine credincioşi… pentru că și asta contează, nu doar să ne păzim propriile valori și principii.

Biserica însă se roagă pentru gay și mulți dintre noi, mădularele trupului Ei, o și facem în cămara inimii: „Stăpâne Doamne, Cel Ce ai făcut pe om după chipul şi asemănarea Ta şi i-ai dat putinţa de a dobândi viaţa de veci; după aceea căzând prin păcat, nu l-ai trecut cu vederea, ci ai rânduit mântuire lumii prin întruparea Hristosului Tău; Însuţi, Stăpâne, izbăveşte prin rugăciunile Sfintei Tale Biserici, pe cei căzuţi în păcatul împotriva firii; deschide-le ochii gândului ca să strălucească în ei lumina Evangheliei Tale, însoţeşte viaţa lor cu înger de lumină şi izbăveşte-i de toată bântuiala potrivnicului, de întâmpinarea celui viclean, de demonul cel de amiază şi de relele năluciri. Că Tu eşti Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi Ţie slavă-Ţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii, vecilor, Amin!“ (3).

Așadar, cum am putea să urâm pe cei pentru care ne rugăm?

Știți totuși de ce nu putem să tolerăm toate aceste practici? Din dragoste!
Numai condamnând păcatul, iubeşti lumea. Dacă laşi pe fiecare în ale lui, dacă nu întinzi o mână „celui căzut între tâlhari” înseamnă că nu-l iubeşti.

Să nu ne fie frică de duhul şi înţelepciunea lumii acesteia pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte nebunie înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 19). Trebuie să tăcem pentru că e la modă să spui că eşti tolerant? Nicidecum! Dar ar fi bine să ne cântărim bine cuvintele, căci înainte de a fi creștin, trebuie să avem cei șapte ani de acasă!

Note:
(1) „Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca o pildă nelegiuiţilor din viitor” – II Petru 2, 6.

(2). Constantin Enăchescu, Tratat de psihologie, ed. a-II-a, Ed. Tehnică, Bucureşti 2001, p. 155; Constantin Enăchescu, Tratat de psihologie, ed. a-II-a, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001, p. 155), vezi Larousse, Dicţionar de psihiatrie şi psihologie clinică – sub redacţia J. Postel, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 407; Dicţionar medical, Valeriu Rusu, Editura Medicală, Bucureşti, 2001, p. 518; Sydney Bloch, Paul Chodoft, Tratat de etică psihiatrică, Asociaţia Psihiatrilor Liberi, Geneva, Initiative on Psychiatry, Bucureşti, 2000, p. 150 (lucrări enumerate de Nicolae Vasilescu într-o analiză critică a „Programului Naţional de Educaţie pentru Sănătate” – 7 septembrie 2004).

(3). Rugăciunea este extrasă din Comunicatul de presă al Sinodul Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, în şedinţa sa de lucru din 7 iunie 2007, reunit în Mănăstirea Nicula. Preoţii din Mitropolie au fost îndrumaţi ca, la Vecernia de sâmbătă, 9 iunie 2007 să intercaleze această rugăciunea după prochimen.

© Laurențiu Dumitru

Vladimir Putin și scaunul arhieresc în care au mai stat și alți demnitari

vladimir-putin-protaton

Primirea lui Vladimir Putin în scaunul arhieresc al bisericii Protaton din Karyes din Sfântul Munte Athos (foto sus) este un gest semnificativ, care a născut multe discuții, dar nu este o premieră. În februarie 2014, primul ministru de atunci al Greciei, Antonis Samaras, a fost, de asemenea, așezat în scaunul arhieresc de către părinții de la Simonos Petras (foto jos). Dacă aș căuta, probabil aș mai găsi și alte situații similare. Oricum, este știut faptul că monahii din Sfântul Munte îi primesc cu mare fast, după tradiţia bizantină, pe demnitarii care ajung în Grădina Maicii Domnului.

Este adevărat că acest gest era rezervat odinioară doar împăraţilor şi regilor ortodocşi unşi de către Episcop, iar pentru mulți Vladimir Putin trece drept apărător al Ortodoxiei, liderul rus fiind la a doua sa vizită la Muntele Athos. Tensiunile dintre Rusia și Grecia însă sunt însă evidente. În aprilie 2012 Guvernul elen împiedica venirea lui Vladimir Putin în Muntele Athos în timpul Săptămânii mari pe motiv că administrația de stat a Greciei era în vacanță. La acel moment Kremlinul s-a arătat nemulțumit de gestul grecilor. Dar tensiuni sunt mai nou și între Guvernul elen al ateului declarat Alexis Tsipras și Sfântul Munte. Cu atât mai mult acum, de când în Grecia s-au legalizat căsătoriile între homosexuali.

Vă amintesc că tensiunea ce mocneşte în relaţiile dintre Sfântul Munte Athos şi statul grec a ajuns în luna mai 2012 în pragul ruperii (Muntele Athos este republică semi-autonomă ce aparține Greciei), pe motivul impozitării proprietăţilor imobiliare ale mănăstirilor din afara Peninsulei Athos. La vremea aceea, organul conducător suprem al comunităţii monahale s-a arătat hotărât să caute ajutor moral şi material la ţările de aceeaşi credinţă (slave), începând cu cele care au mănăstiri în Athos, adică Rusia, Serbia, Bulgaria.

În acest context, apropierea athoniților de Vladimir Putin poate fi și un semn cum că dacă voi, grecii, nu ne vreți, totuși alții ne vor și ne iubesc. În plus, câteva siteuri ortodoxe grecești au găsit prilej în a lăuda virtuțile liderului de la Kremlin, amintind de primirea Cinstitului Brâu de la Mănăstirea Vatopedi în Rusia, de evlavia sa la bătrânii aghioriți și chiar de faptul că are un metanier vechi de la un lucrător al rugăciunii lui Iisus pe care-l folosește foarte des.

Scurt comentariu făcut pentru Active News

PS: Textul meu nu trage concluzii, nu dă verdicte, nu împarte sentințe. Am vrut doar să dezamorsez puțin bomba cum că Sfântul Munte și-a găsit țarul la Kremlin. E îndeajuns a înțelege că gestul făcut de aghioriți față de Vladimir Putin nu este singular, senzaționalul iese din discuție, iar subiectul poate fi închis. Mi s-a cerut și o opinie personală, dar nu cred că sunt în măsură să cântăresc chestiunile acestea destul de sensibile și, totodată, duhovnicești. Mai ales duhovnicești. Pur și simplu am încredere în discernământul părinților, mai ales când este vorba de probleme ce ne implică pe toți.

© Laurențiu Dumitru

antonis-samaras-la-simonopetra-09
 
antonis-samaras-la-simonopetra-10

O lecție de curaj de la Stanley Kubrick

path-of-glory

Înainte ca Stanley Kubrick să înspăimânte cu The Shining (1980), să șocheze America cu A Clockwork Orange (1971), să inspire vizionar ozeniștii cu 2001: A Space Odyssey (1968), să atenționeze cu umor fin asupra pericolului nuclear cu filmul Dr. Strangelove… (1964) sau să incite bărbații în criza vârstei mjlocii cu Lolita (1962), așadar înainte de toate acestea, Kubrick a regizat un film excepțional pe nedrept acoperit de trecerea timpului: Paths of Glory / Cărările gloriei (1957).

Un film de război… ba nu, de anti-război. O poveste nu atât despre ororile războiului, ci despre efectele cumplite ale orgoliilor personale pe timp de război. Lumea zugrăvită genial de Kubrick este împărțită în conducători și conduși. Între ei e o cumplită prăpastie. Cărările gloriei sunt de fapt cărările slavei deșarte, patimă care nu ține cont de nimic, calcă la propriu pe cadavrele soldaților trimiși într-o misiune sinucigașă.

Un singur om, Colonelul Dax (Kirk Douglas la 41 de ani) înfruntă toată nebunia superiorului său, dând o adevărată lecție de curaj, demnitate și omenie, apărându-și cei 3 subalterni aleși la-ntâmplare, ca exemplu, și condamnați la moarte pentru lașitate de o penibilă Curte marțială. Filmul, de altfel, prezintă un fapt real, o pagină rușinoasă din istoria Franței din primul război mondial, motiv pentru care, în Franța, filmul a fost interzis până în 1975.

Filmul zugrăvește situații limită care, pe alocuri, îți taie răsuflarea! Scena procesului sau cea cu cei 3 condamnați aflați în celulă, execuția „vinovaților” și dialogul final dintre Colonelul Dox și Generalul George sunt memorabile. Paths of Glory este pentru mine unul din filmele din raftul de sus al cinematografiei, un film cutremurător pe care nu ai cum să-l uiți.

Între timp, Kirk Douglas se pregătește să împlinească 100 de ani, mai precis în decembrie 2016. El este  tatăl nu mai puțin celebrului Michael Douglas, cunoscut de generația tânără din Wall Street: Money Never Sleeps (2010). Tot celor tineri, fani ai serialului Spartacus: Blood and Sand, le recomand un „coborâș” în timp și-un „urcuș” în calitate până la o altă capodoperă cinematografică dată la iveală de același tandem: Kubrick-Douglas: Spartacus (1960).

„Let the men have a few minutes more!”

© Laurențiu Dumitru